Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Dinăuntru pe dinafară: fondul fără formă, reforma fără fond şi alte diformităţi ale ştiinţei autohtone

Posted in Cu adevărat important by Ovidiu on 14 August 2011
reviste ISI

Dintr-o carte de versuri. Mi-a plăcut enorm strofa aceasta. 🙂 Auzi, are şi abonament!

Da, eterna problemă a formelor fără fond, de data aceasta în ipostaza de maladie a învăţământului universitar. Am citit cu interes de curând un articol în revista Dilema veche şi un articol de blog despre asta. M-am bucurat că nu sunt singurul care observă anomaliile ce se produc în mentalitatea celor implicaţi în viaţa academică. Constatările Alinei Botezat, un tânăr cercetător cu care simt că am multe în comun, m-au făcut să mă gândesc satisfăcut la posibilitatea ca anomaliile astea să dispară la fel de repede pe cât au apărut.

Citez in extenso:

« Ca si in preuniversitar, unde de la an, la an, notele din cataloage au fost din ce in ce mai mari, (fenomen insotit de frauda si coruptie la examenele finale), asa si in mediul universitar se remarca o inflatie de publicatii, care mai de care mai „cotate”, tinta fiind B+ sau A. Asa cum te-ai fi asteptat ca notele mari din timpul liceului sa se reflecte si la bac, la fel si in cercetare, uitandu-te pe statistici, cifre, ai putea afirma ca cercetarea romanesca a cunoscut in ultimii ani un adevarat boom creativ.

Ei, de unde….

De fapt, mai mult se publica, decat se cerceteaza, cand normalul ar fi ca doar o parte din ce cercetezi sa fie publicabil. Nu, la noi, totul e publicabil. Totul. Chiar si ceea ce nu a fost cercetat inainte. Conditia e sa ai vreo 5-6 pagini scrise, ca sunt destule publicatii dornice sa-ti „vanda” marfa, fie ea din start rebut. Si uite asa, scriind execrabil (gramatical vorbind, lasand la o parte alte aspecte mult mai importante), publici pe banda rulanta, iti faci stocul de „be plusuri” si de „bedeiuri”, iar la un eventual concurs sau la promovare….esti tare. Cel putin la forma, scriptic vorbind. Cand de fapt fondul este catastrofal : publicatii, care nu numai ca nu respecta niste reguli elementare de publicare, ele nici nu aduc „pe piata” vreun rezultat nou, vreo idee noua. »

Dar satisfacţia a dispărut la final, odată cu concluzia:

“ Ca in multe alte situatii, ajungem la vorba «sistemul e de vina «! (Adica, nimic nu se mai poate face)!

Ei, uite ca la bacalaureat s-a putut face ceva! Niste camere de supraveghere (!!!) au schimbat ierarhia!!! Da, doar niste camere de supraveghere! Multi (parinti, elevi) erau revoltati de note, dar nu am auzit pe unul sa reclame subiectele in sine ! La ce note s-au luat, ai fi zis ca nu s-a respectat programa de concurs !

Un Big Brother ar trebui si in mediul academic. Unul dinafara sistemului (romanesc)….adica din afara.”

Ideea de a-l aduce pe Big Brother în mediul academic m-a cutremurat. Abia am scăpat de el. Abia am scăpat de învăţământul ideologic şi de subordonarea directă a grupurilor academice faţă de stat. Oare supravegherea e o soluţie pentru toate problemele noastre? Oare nu ar fi nimerit să ne întrebăm cum să nu ajungem la necesitatea supravegherii, dacă tot am ajuns să discutăm probleme serioase, precum cea a mimetismului necritic şi a formei lipsite de fond? De ce să înlocuim onorabilitatea cu poliţişti? Este chiar singura soluţie? E măcar o soluţie? Se va dezvolta mai mult învăţământul profesional după examenul de bacalaureat? Munca profesorilor remarcabili va fi recunoscută şi răsplătită? Mai mulţi copii din sate, din România rurală, înapoiată, vor face carte ca să devină cetăţeni apţi să-şi exercite drepturile civice? Mai mulţi  absolvenţi merituoşi vor deveni profesori în licee? Mă tem că nu.

Opinia mea este că necesitatea supravegherii de către o instanţă exterioară, care nu are motivaţii şi interese comune cu cele ale celor ce practică o profesiune anume, e semnul că ar trebui să renunţăm la paleative. La soluţiile de urgenţă ca mod de lucru uzual acolo unde ele nu au ce căuta, la soluţiile nefireşti care impun constrângerea, neîncrederea, ancheta poliţienească, formalismul transparenţei.

Ceea ce facem apelând la un deus ex machina extern e să diminuăm capacitatea noastră de a forma valori respectabile autonome. Autonomia e o condiţie sine qua non a respectabilităţii. Inflaţia de articole de calitate îndoielnică se datorează tocmai apelului, exagerat şi lipsit de echilibru, la instanţe de validare academică exterioare. Criteriile cantitative de departajare academică, care ar fi avut în intenţie tocmai creşterea calităţii, au produs acest efect. Big Brother cel de dinafară nu e leacul, ci tocmai cauza bolii. Erau bazele de date internaţionale pline de producţii indiferente conversaţiei intelectuale globale, sau chiar de articole în care se publică rezultatele cercetării înainte să se facă cercetarea, dacă nu am fi pornit pe calea negării propriei capacităţi de a judeca valoarea, la îndemnul unor politicieni reformatori lipsiţi de simţul ridicolului? Desigur, necesitatea revizuirii practicilor noastre academice nu poate fi negată. Clientelismul, nepotismul şi corupţia au pătruns adânc… şi nu de ieri de azi. Dar a căuta soluţia în exteriorul comunităţii academice, a aproba efuziunile reformiste ale politicienilor, e cea mai rea cale de urmat. Efectele sunt evidente. Cei ce deţin deja monopoluri intelectuale sau fiefuri academice obţin mai multă legitimitate prin îndeplinirea criteriilor formale şi prin deformarea tot mai devastatoare a fondului. De ce? Pentru că au resursele materiale necesare pentru a o face. Resursele intelectuale pentru a obţine o recunoaştere internaţională minimă sunt oricum… minime. În loc să urmărim, ca până acum, să ne distingem prin publicarea articolelor noastre în jurnale de prestigiu, am început să transformăm propriile jurnale în aşa fel încât să semene formal cu cele prestigioase.

Iar libertatea de a stabili repere valorice arbitrare, atunci când nu există un consens intern, devine şi mai mare. Tocmai pentru că, potrivit tradiţiei academice universale, nu există ierarhii de valori absolute. Participarea la conversaţia ştiinţifică e importantă, nu clasamentele. Ele sunt întotdeauna formale şi relative. În lumea academică nimeni nu deţine monopolul adevărului şi toţi membrii ei autentici înţeleg asta.  Ceea ce se scrie la Bucureşti nu e de plano mai puţin important decât ce se scrie la New York ori Belgrad. Iar a participa la conversaţia academică adăugând zgomot de fond nu e deloc dificil.

La fel în învăţământul preuniversitar, rezultatele jalnice de la examenul de bacalaureat provin tocmai din deprecierea sistematică a valorii muncii profesioniştilor de către politicieni, cei ce se bucură enorm să folosească orice mijloc de control pentru a instrumentaliza educaţia, cultura, ştiinţa. Acţiunea de a  înlocui o clasă profesională ce deţine o oarecare stimă de sine cu o masă de servi pe care îi tratezi ca atare (oameni insultaţi în permanenţă, obligaţi să-şi cucerească prin imense sacrificii, în instanţă, drepturile salariale) va face ca fondul axiologic al unei profesiuni să se deprecieze iremediabil. Nici o formă goală, nici un mijloc coercitiv nu va face, în schimb, ca minciuna să fie înlocuită de adevăr. Doar vom înlocui minciuna cu altă minciună. Respectabilitatea nu se dobândeşte prin intervenţia unui arbitru din exterior, dimpotrivă. Abia prezenţa lui garantează că nu ai de-a face cu oameni respectabili, că ai de-a face cu oameni lipsiţi de capacitatea de a se supune regulilor mutual acceptate fără să fie constrânşi. Cumva ca în football. E chiar foarte ruşinos că am ajuns să tratăm cercetarea ca şi cum ar fi un campionat de football.

Pasiunea pentru scientometrie – practicată la noi ca un fel de scientologie, pentru că ni se pare că ea cere adeziune unanimă, absolută, pentru că are nenumăraţi adepţi care cred în ea fără să o priceapă – e un fenomen simptomatic pentru o cultură intelectuală ce nu mai are nici un resort axiologic intern. O cultură minoră care începe să devină o cultură fără identitate. Chiar dacă acceptăm termenii inadecvaţi ai instrumentalizării cunoaşterii în numele imperativelor capitaliste, competiţia culturală la care participăm prin natura lucrurilor nu se desfăşoară doar între noi, ci şi între noi şi cei pe care îi invităm să ne arbitreze diferendele, să ne supravegheze lipsa de respect pentru propria condiţie. Faptul că noi consimţim să căutăm, pe viaţă şi pe moarte, scale de valori exogene, pe care nu noi le generăm, care sunt ale altora şi nu au a face cu propria noastră tradiţie universitară, nu arată decât degradarea comunităţii academice (în cazul în care mai poate fi numită comunitate). Ne devalorizăm (poate pe bună dreptate) în ochii noștri atât de mult, încât orice e străin ne pare mai bun decât ce e al nostru, în mod axiomatic. Apelul la criterii de validare independente de opiniile şi valorile celor ce formează elita specializată, grupurile academice de cercetare din România, nu va duce la creşterea valorii muncii noastre intelectuale tocmai pentru că o falsificăm într-un “mare salt înainte ştiinţific” care deformează până şi criteriile exterioare la care recurgem. Revistele internaţionale cu prestigiu nu şi l-au dobândit din pricina înregistrării în liste şi baze de date. Au ajuns pe acele liste onorifice pentru că au prestigiu. Noi facem ca bazele de date internaţionale să se congestioneze din pricina volumului de publicaţii, ca şi cum prezenţa publică, actul în sine al publicării, ar avea vreo legătură cu stratificarea valorică. Valoarea nu apare la comandă. Marile inovaţii ştiinţifice nu sunt produse industrial, “pe bandă”. Marile gânduri nu apar atunci când te consideri birocrat mai curând decât cărturar. 

În al doilea rând, şi ăsta e lucrul cel mai important, dorinţa de a găsi cu orice preţ criterii de departajare “obiective”, recte cantitative, arată nu numai incapacitatea noastră de a fonda o tradiţie academică şi de a ne construi propriile repere valorice cardinale, ci şi pierderea totală a autonomiei intelectuale din pricina economiei hiperinflaţioniste a universităţilor şi diplomelor. Dacă spaţiul universitar e supraaglomerat în numele învăţământului superior de masă, e firesc să apară nevoia unor justificări pentru consumul de resurse. Aici intervine imperativul contabil. Să cântărim contribuţia fiecăruia la propăşirea culturi! Dar cum? Numărând, aşa cum numărăm şi banii… valorile pe care le preţuim mai mult decât orice. Desigur că oricine nu începe să alerge când toată lumea strigă “start!” va ajunge pe undeva la urmă.  Adică oricine nu se supune comenzii sociale… va fi sancţionat. Nici nu are rost să-i întrebe pe ceilalţi încotro se îndreaptă, nici ei nu ştiu.

Şi culmea e că strigă “start!” mai abitir tocmai cei ce n-au alergat la  o astfel de cursă cu obstacole în viaţa lor. De pe margine, fireşte.

Soluţia pe termen scurt e relativ simplă: abandonarea excesului de contabilitate scientometrică, restrângerea economiei inflaţioniste a diplomelor şi universităţilor, evitarea înclinaţiei patologice de a sări din lac în puţ. Ca să nu renunţ la metaforele sportive iată încă una. Să spunem că nimeni nu s-a ocupat serios de antrenamentul atleţilor din Mongolia. Nu au avut atleţi de valoare internaţională niciodată în Mongolia, să zicem. Dacă o să ridici ştacheta la un metru faţă de nivelul iniţial o să sară ei mai sus? Nu e mai raţional să-i antrenezi mai întâi? Eventual să oferi condiţii adecvate pentru recrutare? În genere, în Mongolia oamenii sunt mai scunzi. Asta nu îi avantajează la săritura în înălţime. Evident, poţi să-i înlocuieşti, pe toţi sau numai pe unii, cu atleţi străini. Dar cu ce îi ajută pe oamenii din Mongolia? În afară de asta, nu ar fi normal să-i înlocuieşti şi pe antrenori? În fine, am putea avea nu numai arbitrii străini, ci şi sportivi şi antrenori străini. Asta nu ne face pe noi să fim străini de sport?

La fel şi în cunoaştere. A o înstrăina înseamnă că eşti străin de ea şi că lucrul ăsta te mulţumeşte. Bravo atunci! “Succes în realizări”!

Pe termen lung e mult mai mult de făcut. Trebuie să învăţăm mai întâi să cooperăm ca să ştim ce înseamnă competiţia. Trebuie să ne cultivăm onoarea. Să renunţăm la falsuri. Să descurajăm caracterele meschine şi viziunile înguste. Altfel, pretinsa competiţie ştiinţifică e doar o falsificare grosolană pentru care “ai acoperire” (indici, indicatori, comisii, comitete et caetera). Desigur, e şi puţină utopie aici. Cum să ceri vigoare morală unor oameni lipsiţi de personalitate? Dar dacă înţelegem ce ni se întâmplă… e măcar un început. Un adevărat început.

Opinii similare pe aceeaşi temă:

http://www.dilemaveche.ro/sectiune/polemici-dezbateri/articol/capcana-parfum-nobel

Advertisements

Comments Off on Dinăuntru pe dinafară: fondul fără formă, reforma fără fond şi alte diformităţi ale ştiinţei autohtone