Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Dreptul de vot este dreptul de a vota – Octombrie 24, 2015

Posted in Recuperate de pe SocialEast by Ovidiu on 31 December 2017

Motto:

„Nu opriți visul! Votați visul!”

Monica Macovei

 

Dreptul de vot este dreptul de a vota. Nici mai mult nici mai puțin. Nu este dreptul de a vota în orice mod, sau dreptul de a vota într-un mod anume. Iar transpunerea drepturilor fundamentale în practică ascunde, din păcate, mult mai multă relativitate decât își imaginează cetățenii nefamiliarizați cu funcționarea mecanismelor politico-juridice ale statelor democrat-liberale. Cuvintele mari îndeamnă la visare. În ciuda speranțelor unora, în statele de tip demo-liberal posesia unui drept oarecare nu este condiționată de exercitarea lui. Ești considerat deținătorul unui drept chiar dacă nu reușești să-l exerciți. Spre exemplu, este evident că statele occidentale, democratice, bogate și frumoase nu acceptă să se oblige să-l dăruiască pe cel ce nu are nimic, presupunând că altfel instituțiile publice s-ar face vinovate de nerespectarea dreptului de proprietate, în virtutea garanțiilor constituționale. Cerșetorul va primi poate un sprijin social, dar nu în numele dreptului de proprietate, ci al solidarități umane. Mai mult, dreptul la proprietate, Sfânta Sfintelor dreptei politice, nu este garantat în mod absolut, necondiționat. Exproprierea este considerată legală și întemeiată în anumite circumstanțe.

 

Declarația Universală a Drepturilor Omului

Articolul 17
Orice persoana are dreptul la proprietate, atit singura, cit si in asociatie cu altii.
Nimeni nu poate fi lipsit in mod arbitrar de proprietatea sa.

 

Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (protocol adițional)

Articolul 1

Protecţia proprietăţii

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare reglementării folosirii bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.

 

Constituția Republicii Federale Germania

Articolul 14.

[Proprietatea. Dreptul de moştenire. Exproprierea]

(1) Proprietatea şi dreptul de moştenire sunt garan­tate. Conţinutul şi limitele lor sunt stabilite prin lege.

Chiar și în cazul drepturilor sociale, să nu vă imaginați că veți fi luați în serios dacă veți da statul în judecată pentru că salariul minim pe economie este prea mic și „dreptul la un trai decent” stabilit de art. 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului și de Constituția României nu este respectat. La fel, se consideră că unui cetățean i se respectă dreptul constituțional de a vota atunci când există posibilitatea ca el să voteze, fie acasă la el, fie la secția de vot din orașul unde locuiește, fie în țara în care locuiește, fie pe Stația Spațială Internațională, fie pe Marte – unde, după cum am aflat de curând, există apă. În ce privește mijloacele puse la dispoziție de stat în acest sens, unele comunități politice își permit mai mult, altele mai puțin, unele hotărăsc ceva, altele altceva.

Posesia unui drept și exercitarea lui sunt distincte. Dacă cineva deține un drept, dar exercitarea acestuia este costisitoare din pricina deplasării subiectului său pe suprafața planetei Pământ, din pespectiva concepției dominante despre rolul statului asta nu înseamnă că a fost privat de acel drept. Unui socialist, așa ceva i-ar părea o nedreptate. Nu este normal ca statul să nu își propună să ofere servicii publice de calitate cetățenilor săi, oriunde s-ar afla. De altfel, din dezbaterea cu privire la votul cetățenilor care părăsesc temporar sau permanent meleagurile natale rezultă că mentalitatea socialistă este încă foarte răspândită, chiar dacă nimeni nu-și dă seama, din pricina pervertirii ei. E și firesc. Societățile contemporane sunt prea complexe ca să funcționeze conform principiilor „statului minimal” sau prin mecanica atomilor sociali plutind în vidul laissez faire. Oricine percepe această realitate în mod inconștient. Numai că mentalitatea socialistă (difuză, tulbure, inconștientă sau chiar reprimată) poate coexista cu ideile antisociale cele mai nocive, fiind pervertită, prin influența fundamentalismului neoliberal, într-o formă de colectivism revendicativ al claselor sociale globaliste.

Printre români, fie că sunt ei amărâți și legați de glie, fie că sunt globalizați și motivați, multora li se pare firesc să ne referim la toate drepturile constituționale sau la drepturile omului în genere ca la niște „drepturi negative”, care presupun ca statul să se abțină să acționeze, nu să facă ceva pentru a-i ajuta pe cetățeni să le exercite. Cei care solicită asistența instituțiilor statului pentru a se bucura de acele drepturi înscrise cu litere de aur pe hârtia velină a democrației liberale vor fi, cel mai adesea, stigmatizați ca cetățeni de rang inferior, „asistați”. Și se găsesc destui „eroi” care să creadă că aceia ar trebui să fie privați de cetățenie.[i]

Nimeni nu se alarmează că analfabeților atât de des huiduiți la „eroicele” alegeri prezidențiale din 2014 nu li s-ar respecta dreptul la educație. Aplicarea taxelor judiciare nu este considerată a fi o privare a cetățenilor de dreptul de a avea acces la justiție – deși, în anumite situații, echivalează factual cu așa ceva. Pentru ca dreptul la apărare al unui inculpat să fie respectat, se consideră că este suficient să aibă un avocat din oficiu, oricât de prost plătit sau incompetent ar fi el. Statul român, și mai ales partidele care strigă sus și tare că cetățenii din străinătate ar trebui să aibă mai multe mijloace de exprimare politică, nu consideră că ar trebui să investească mai mult în serviciile publice pentru ca toți cetățenii să se bucure de toate drepturile lor constituționale. Chiar dacă în cazul unora dintre ei nu distanțele geografice sunt obstacolul, ci absența oricărui orizont, depresia, disperarea, privarea de educație, absența asistenței juridice. Lucrul acesta se întâmplă tocmai pentru că de calitatea acelor servicii publice, din punct de vedere juridic, nu depinde existența dreptului constituțional în sine.[ii]

Aceste observații simple arată cât de mult se înșeală cei care consideră că problema accesibilității votului dincolo de granițele țării este o chestiune de constituționalitate sau de legalitate. Avem de-a face cu o problemă socială, ce implică dezvoltarea serviciilor publice, o ilustrare perfectă a felului în care restricțiile bugetare – impuse prin politici neoliberale incoerente, abuzive, dar sprijinite de un imens aparat de comunicare publică sau influențare ideologică cu rădăcini partizane – restrâng capacitatea cetățenilor de a-și exercita drepturile fundamentale cu caracter politic.[iii]

Argumentele eronate din punct de vedere juridic (de tipul „dacă statul nu le pune la dispoziție cetățenilor mijloace accesibile de exprimare a votului indiferent de locul în care se găsesc, atunci înseamnă că cei care nu reușesc să voteze sunt privați de dreptul de a vota”) sunt aduse în discuție de interlocutorii dezbaterii despre dreptul de vot tocmai pentru că fundamentul socio-economic al drepturilor politice este constant ignorat, sau chiar negat cu bună știință. Situația aceasta nu face decât să scoată în evidență rezistența fanatică a grupurilor sociale privilegiate, care au capacitatea de a se exprima public, față de ideea rezonabilă potrivit căreia drepturile omului și demnitatea umană nu pot fi susținute fără investiții semnificative în serviciile publice.

Formularea adecvată a problemei determină posibilitatea de a ajunge la o soluție. Atunci când, spre exemplu, Dani Sandu afirmă că din textul Constituției („Cetăţenii au drept de vot de la vârsta de 18 ani, împliniţi până în ziua alegerilor inclusiv” – art.36, alin. 1. „Cetăţenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naştere” – art. 5, alin. 2) rezultă „obligația indiscutabilă a statului de a oferi drept de vot pentru românii care trăiesc peste hotare”[iv], nu se înșală, există o mulțime de drepturi ce decurg din Constituție, în mod indubitabil. Ar trebui să fie respectate. Formulează însă datele problemei în termeni care duc către o eroare fundamentală de interpretare a relației dintre drepturi și situația de fapt.

Așa e, toți cetățenii români dețin drept de vot (în condițiile stabilite de lege, nu de Constituție). Evident, cetățenii din străinătate beneficiază de acest drept la fel ca cetățenii români care ar hotărî să călătorească într-o bună zi pe Planeta Roșie, în căutarea unei unui viitor mai fericit decât pe plaiul strămoșesc. Cetățenii români din Drăgănești-Olt au același drept. Atunci de ce să îi singularizăm pe cei din afara granițelor țării pentru ca apoi să ne întrebăm de ce nu face statul mai multe pentru ei? Chiar? De ce? Ca să spunem că, deoarece statul român nu prea ține la cetățenii lui, faptul că cetățenii din străinătate nu dispun de un serviciu public care să facă posibil votul oriunde… este o încălcare a drepturilor lor constituționale? Are sens să spunem apoi că, de fapt, votul prin corespondență rezolvă în aceeași măsură o problemă publică a locuitorilor din New York și Drăgănești-Olt?

Nu cred. Abordând problema drepturilor electorale, ar trebui să ne referim din start nu numai la totalitatea cetățenilor români, indiferent de locul în care trăiesc, dar și la toate dificultățile pe care le întâmpină în exercitarea lor. Spre exemplu, actele de discriminare socială pe criterii de vârstă, educație, religie, etnie și condiție socială sunt atât de numeroase, încât reprezintă un real obstacol în fața cetățenilor din categoriile dezavantajate. Aceștia se văd descurajați să voteze sau sunt supuși oprobriului public dacă o fac. Dacă am formula problema în această manieră, s-ar observa că, de fapt, în discuție nu este existența unui drept, ci ansamblul de condiții sociale concrete, viața acelor cetățeni. S-ar vedea cât de puternică este vocea claselor sociale privilegiate și cât este de puțin importantă pentru dezbaterea publică mulțimea de cetățeni cărora climatul de injustiție și inechitate ce domnește în țara noastră nu le permite să-și apere drepturile constituționale. Nu în ultimul rând, contează ce anume ar trebui să facă instituțiile publice pentru a-i ajuta să-și exercite drepturile pe toți cetățenii, începând cu cei care au cea mai mare nevoie de ajutor.

Este necesar ca premisele întregii controverse să fie reașezate astfel încât să dea greutatea potrivită atât principiilor constituționale, cât și nevoilor sociale concrete. Imponderabilitatea fals-idealistă pe care le-o imprimă retorica electorală partizană a scrutinului prezidențial din 2014 este înșelătoare. Să nu votăm vise. Visele se visează, nu se votează. Să fim idealiști dacă trebuie, dar nu visători.

 

Note:

[i] „Cine a votat în ultimii 5 ani. Jumătate dintre judeţele “fruntaşe” la vot, în topul celor cu cei mai mulţi şomeri sau asistaţi social”, Vreaupresedinte.ro, http://vreaupresedinte.gandul.info/votesti/cine-a-votat-in-ultimii-5-ani-jumatate-dintre-judetele-fruntase-la-vot-in-topul-celor-cu-cei-mai-multi-someri-sau-asistati-social-13371107, data accesării 23 octombrie 2015.

[ii] Chiar și dacă am vorbi de un stat demo-liberal care are mai multă grijă de cetățenii săi decât Statul Român, din stipularea constituțională a dreptului la educație nu rezultă că cetățenii care solicită statului servicii publice care să-i urmeze atunci când pleacă pentru mai mult timp oriunde în străinătate, dar sunt refuzați… ar fi privați de drepturile lor constituționale.

[iii]  Măsuri care nu depind doar de guvernele naționale, ci sunt impuse uneori ca mijloace de dominație politică sau economică de coaliții de state la nivelul instituțiilor internaționale.

[iv] Dani Sandu, „Votul prin corespondență e și pentru tine, nu numai pentru mătușa ta din Spania”, SocialEast, http://www.socialeast.ro/votul-prin-corespondenta-e-si-pentru-tine-nu-numai-pentru-matusa-ta-din-spania/, data accesării 23 octombrie 2015.

Advertisements