Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

De ce protestează societatea civilă globală împotriva ACTA?

Posted in Civice by Ovidiu on 14 April 2012

Articol publicat în Foreign Policy Romania, Martie-Aprilie 2012

Până de curând, scriam despre societatea civilă globală ca despre o entitate abstractă, cu un contur vag, neîmplinit. După „primăvara arabă” şi protestele din statele Uniunii Europene de anul trecut, imaginea ei se concretizează din ce în ce mai bine. Acelaşi lucru se poate spune şi despre  capacitatea ei de a înfrunta în mod direct actorii internaţionali tradiţionali, statele şi organizaţiile inter-statale. Protestele împotriva semnării Acordului comercial de combatere a contrafacerii (ACCC) – document cunoscut, potrivit abrevierii din limba engleză, sub numele ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement) – reprezintă un exemplu suplimentar. Deşi ACTA era cu câteva luni înainte un subiect cu totul şi cu totul obscur, cunoscut doar de un număr restrâns de pasionaţi ai noilor tehnologii sau de jurişti preocupaţi de subiectul drepturilor de autor, imediat după semnarea acordului de către statele europene în Japonia, la capătul lumii, opinia publică de pe continent a reacţionat cu o viteză uimitoare.

Cel mai probabil, aceasta se datorează faptului că, anterior, reţelele sociale online, globale prin natura lor şi beneficiind de un public globalizat hiperactiv, fuseseră alertate de două proiecte legislative americane care au avut darul de a ului chiar şi pe specialiştii în telecomunicaţii prin caracterul lor invaziv, coercitiv, anti-tehnologic. Ambele legi propuse spre adoptare în Statele Unite, atât SOPA (Stop Online Piracy Act) cât şi PIPA (PROTECT IP Act, Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property), impunând măsuri excepţionale de filtrare a conţinutului utilizat fără acordul beneficiarilor drepturilor de autor (inclusiv blocarea înregistrărilor DNS), ameninţau să afecteze negativ nu numai economia marilor servicii online (de tipul Google, Facebook, Twitter, Yahoo), ci şi funcţionarea sistemului de nume de domenii, un element cheie în structura Internet-ului. Impunerea unor responsabilităţi suplimentare companiilor care îşi întemeiază activitatea pe utilizarea liberă a Internet-ului de către clienţii lor ar fi echivalat, într-un sistem judiciar hiperlitigios cum este cel american, cu un cost uriaş, imposibil de acoperit. Aşa se face că nu numai siturile acestora, ci şi multe altele, care nu erau ameninţate în mod direct dar dezaprobau o intervenţia de reglementare, au participat la acţiuni de protest majore. Întreaga lume conectată a avut ocazia să afle acest lucru pe 18 ianuarie 2012, când Wikipedia a afişat timp de 24 de ore, în locul obişnuitelor informaţii enciclopedice, o pagină cenuşie care îi îndemna pe utilizatori să îşi imagineze cum ar fi lumea dacă nu ar exista libertatea de a cunoaşte. La 26 ianuarie, Uniunea Europeană şi statele membre semnau ACTA. Nu este de mirare că acordul comercial a fost asociat cu spiritul iniţiativelor legislative americane, aducând imediat în discuţie cenzura Internet-ului şi ipotetica obligaţie a companiilor ce oferă acces la Internet de a bloca conţinutul comunicaţiilor şi de a invada viaţa privată a utilizatorilor.

Totuşi, chiar dacă ar fi fost evitată orice coincidenţă, protestatarii europeni nu ar fi greşit prea mult, pentru că ACTA este, fără doar şi poate, o expresie a influenţei americane asupra concepţiei juridice europene în ceea ce priveşte protejarea drepturilor de autor. Şi nu numai asupra concepţiei juridice, ci şi asupra reglementărilor relevante în domeniu, dar mai ales asupra implementării lor. Fie că vrem, fie că nu, acesta este unul dintre efectele naturale ale globalizării culturale. Statele Unite ale Americii exportă, alături de producţiile audio-vizuale de larg consum pe care le întâlnim la tot pasul, propriile reglementări referitoare la comercializarea lor.

Pentru a clarifica pe scurt lucrurile, trebuie să precizez că doctrina juridică în privinţa protejării creaţiei sau a muncii intelectuale include două tradiţii distincte. Una dintre ele, europeană, tratează protecţia juridică a drepturilor autorilor din perspectiva interesului public, ca un mijloc de a răsplăti funcţia socială a celor ce determină evoluţia culturii umane. Ea insistă să scoată în evidenţă drepturile morale ale autorilor şi felul în care decurg din acestea drepturile băneşti. Ulterior s-a dezvoltat o interpretare colaterală a drepturilor intelectuale, specifică jurisprudenţei americane, care le asimilează cu drepturile de proprietate, mai precis cu un drept privat de proprietate asupra creaţiei, lăsând în plan secund drepturile morale. Însăşi cuvântul „copyright” se referă la drepturile de copiere, anume la dimensiunea valorificării economice a creaţiei intelectuale, la legătura dintre conţinutul intelectual şi suportul fizic al acestuia.

Referirea la interesul public şi la domeniul public (public domain) se regăseşte totuşi în semnificaţia originară a dreptului de copiere. În 1787, Constituţia Statelor Unite prevedea – norma este în vigoare, deşi spiritul ei e contrazis din ce în ce mai des – că Congresul are prerogativa de „a promova progresul ştiinţei şi al artelor folositoare prin garantarea, pentru o perioadă limitată de timp, autorilor şi inventatorilor, a dreptului exclusiv asupra scrierilor şi descoperirilor lor” (articolul I, secţiunea 8, clauza 8). Mai apoi însă, din cauza unei ciudate confuzii între caracterul personal al creaţiei – recunoscut de către comunitate ca o sursă de drepturi morale din care decurg drepturile materiale – şi ideea de proprietate în sens strict, analogia dintre posesia bunurilor materiale şi a celor culturale a început să devină unica viziune invocată atunci când vine vorba de drepturile autorilor.[i]

Diferenţa poate că nu este uşor de sesizat la prima vedere, dar este semnificativă şi încărcată de consecinţe. În cazul în care autorului i se oferă, prin intermediul autorităţii publice, un drept exclusiv de utilizare comercială a operei, în virtutea drepturilor morale pe care le are asupra ei, atunci rezultatul va fi o îngrădire a liberei utilizări, din raţiuni comerciale, pentru o perioadă de timp determinată. Dacă autorul dispune de un drept de proprietate, atunci monopolul pe care îl deţine este perpetuu, îngrădirea cunoaşterii şi aproprierea personală a faptelor culturale pentru a obţine profit devine un drept fundamental, sacru, inviolabil. În plus, încălcarea unui astfel de drept, va fi echivalată cu furtul, aşadar cere sancţiuni penale pe măsură.[ii] Nu se distinge suficient de clar între aspectul moral şi cel material, pecuniar, al drepturilor asociate muncii intelectuale, prin urmare nici între încălcarea lor cu scop comercial şi utilizarea personală firească (fair use).

Dar oare este acceptabilă o asemenea interpretare a rolurilor intelectuale? Oare bunurile culturale nu sunt prin natura lor destinate să fie comunicate, nu se definesc tocmai prin comunicare publică? Nu se bazează ele, chiar şi atunci când sunt originale, pe un patrimoniu cultural comun? Este oare îngrădirea cunoaşterii cea mai bună modalitate de a ne asigura că trăim într-o societate „bazată pe cunoaştere”, nu pe ignoranţă? Există destule motive pentru a critica analogia dintre drepturile de autor şi dreptul privat de proprietate. Pe de altă parte, nici atunci când analogia este considerată acceptabilă, „proprietatea intelectuală” nu este garantată, nici măcar în sistemele judiciare cele mai pretenţioase. Durata monopolului acordat autorilor nu este nelimitată, chiar dacă depăşeşte durata vieţii lor. Ca urmare dreptul de înstrăinare sau moştenire este restrâns, în numele interesului public, ceea ce face ca invocarea principiului proprietăţii să fie lipsită de substanţă.

Tratatele internaţionale ce au fundamentat protecţia modernă a drepturilor intelectuale reflectă această realitate juridică contradictorie, dar şi faptul ne găsim într-o epocă a supralicitării ideii de „proprietate intelectuală” în defavoarea interesului comun şi a concepţiei morale de sorginte iluministă, ce a creat imaginea calităţii excepţionale a autorului, ca promotor al progresului uman. Se poate susţine că abia în secolul al douăzecilea termenul „proprietate intelectuală” a devenit monedă curentă, astfel încât în 1967 îl regăsim în titulatura unei organizaţii internaţionale sub egida ONU, World Intellectual Property Organisation (WIPO). Nici Convenţia de la Berna pentru protejarea operelor literare şi artistice (1886)[iii], nici Convenţia de la Paris pentru protejarea proprietăţii industriale (1883) nu explicau noţiunea în cuprinsul lor. Nu o foloseau măcar. Însăşi prezenţa celor două documente distincte arată că subiectele lor erau considerate, în mod natural, separat. Pentru administrarea tratatelor a fost înfiinţat însă Biroul Internaţional Unit pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (1893). Titulatura era un bun expedient administrativ în scopul de a le gestiona prin intermediul unei singure organizaţii, dar expresia „proprietate intelectuală” nu era interpretată literal ca parte a reglementărilor impuse de convenţie.

Mult mai târziu, Convenţia instituind Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (1967) oferă explicaţii. Chiar reglementează, amestecând genurile culturale cele mai diverse în aceeaşi oală. Iată definiţia: « “proprietate intelectuală”, drepturi referitoare la:

–         opere literare, artistice şi ştiinţifice,

–         interpretări ale artiştilor interpreţi şi execuţii ale artiştilor executanţi, fonograme si emisiuni ale radiodifuziunii,

–         invenţii în toate domeniile activităţii umane,

–         descoperiri ştiinţifice,

–         desene şi modele industriale,

–         mărci de fabrica de comerţ şi de serviciu, precum şi nume comerciale şi denumiri comerciale,

–         protecţia împotriva concurenţei neloiale

şi orice alte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile: industrial, ştiinţific, literar si artistic» (art. 2, alin. viii). Pe înţelesul tuturor, un ghid al WIPO referitor la copyright arată că „termenul proprietate intelectuală se referă în sens larg la creaţiile minţii umane”.[iv] Dar este foarte dificil să susţii cu argumente solide ideea că aceste bunuri culturale au o natură comună şi trebuie să se supună aceloraşi reglementări. Spre exemplu, că un savant are un drept de proprietate asupra unei descoperiri ştiinţifice şi că lucrul acesta are a face cu protecţia împotriva „concurenţei neloiale”. Arta, distracţia, ştiinţa, actul de comunicare, harta turistică, macheta arhitectonică, fotografia, caseta video, fişierul mp3, tabloul, spectacolul de operă, programul de calculator sunt considerate aici mai curând asemănătoare decât diferite, ceea ce, din punct de vedere juridic, echivalează cu o mare eroare.

Deloc surprinzător, retorica „proprietăţii intelectuale” este utilizată extensiv de Comisia Europeană pentru a combate ideile preconcepute despre rolul asumat de ACTA. Un document prezentat pe situl instituţiei, în scopul de a-i ajuta pe cetăţeni să evite erorile de înţelegere datorate ignoranţei, afirmă literal: „ACTA stabilește standarde internaționale în materie de drepturi de proprietate privată, așadar alte țări sunt binevenite să adere la acest tratat multilateral”.[v] Tehnic, ACTA este un acord plurilateral şi nu unul multilateral, dar faptul că oficialii Comisiei nu înţeleg terminologia diplomatică este mai puţin surprinzător decât stabilirea standardelor internaţionale în materie de proprietate privată prin intermediul unui acord comercial la care participă un număr restrâns de actori statali, toţi aflaţi în sfera de influenţă a Statelor Unite. Desigur, e vorba de o confuzie, dar e una foarte grăitoare.

Acelaşi efect de contaminare conceptuală şi de înlocuire a clarificării cu confuzia este vizibil în cazul textului propriu-zis. Acordul, având grijă să nu includă în titulatură nimic care să aducă aminte de drepturile de autor, dar referindu-se expres la Internet (într-un capitol special, „Aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în mediul digital”) prezintă copierea bunurilor culturale digitalizate ca şi cum ar fi o formă de contrafacere, adică o degradare a calităţii, o substituire de bunuri ascunsă sub etichete false. Dar ceea ce este specific fişierelor digitale este tocmai faptul că sunt identice cu originalul. O copie a unui fişier mp3 nu este un fişier mp3 contrafăcut. Diferenţa între contrafacere şi copierea neautorizată este evidentă, iar acţiunea de a o ascunde constituie ea însăşi o contrafacere. Distribuirea online, gratuit, a unei cărţi în format digital nu este acelaşi lucru cu vânzarea unei perechi de adidaşi de proastă calitate, confecţionaţi de un liber întreprinzător chinez. Împărtăşirea unui videoclip online, printr-un sistem de file sharing, nu este acelaşi lucru cu tâlhăria (sensul propriu al cuvântului „piraterie” pe care ACTA îl utilizează în legătură cu încălcarea drepturilor intelectuale). Dincolo de faptul că titlul acordului nu are un caracter informativ, ocultând prevederile referitoare la „proprietatea intelectuală”, mai există unele implicaţii ascunse. Constituţia principalului promotor al proiectului, Statele Unite ale Americii, nu permite executivului să semneze tratate în domeniul drepturilor de autor fără încuviinţarea Congresului.[vi] Administraţia prezidenţială pretinde contrariul, pretextând că e vorba de un acord comercial oarecare, nu de un tratat privind drepturile de autor. Instituţiile deliberative democratice sunt ocolite în mod sistematic.

Cunoscând toate acestea, este imposibil să nu observi că discursul oficial referitor la ACTA se bazează pe înlocuiri de termeni şi confuzii suspecte. De asemenea, nu poţi să nu observi cum, în mod deliberat, dezbaterea publică este canalizată către subiecte irelevante ori spre argumente sofistice fără rost. La ce bun să semnalezi, spre exemplu, că ACTA nu va aduce modificări la nivelul legislaţiei emise de UE, când protestatarii sunt preocupaţi de legislaţia incriminatorie abuzivă adoptată la nivel naţional. Iată cum demontează Comisia Europeană „mitul” potrivit căruia „Dispozițiile ACTA privind măsurile penale în materie de drepturi de proprietate intelectuală necesită adoptarea de legislație suplimentară la nivelul UE”: „Legislația UE nu prevede măsuri penale. Dispozițiile ACTA privind măsurile penale nu necesită adoptarea de legislație suplimentară la nivelul UE. Într-un număr foarte limitat de state membre ar putea fi necesară adaptarea legislației în materie de măsuri penale pentru a asigura respectarea angajamentelor pe care și le-au asumat (ACTA este un acord care se bazează pe competențe partajate între UE și statele membre). Acest lucru a fost confirmat în termeni foarte clari în două avize ale serviciului juridic al Parlamentului European din 5 octombrie 2011 și 8 decembrie 2011, care oferă răspuns la întrebările formulate de comisiile INTA și, respectiv, JURI”.[vii]

Formulele incluse în textul acordului sunt atât de vagi, încât este imposibil de susţinut a priori că nu vor aduce, după implementarea lor de către statele semnatare, vreo atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale elementare, în ciuda faptului că textul oferă câteva asigurări explicite în această privinţă. Recenta solicitare din partea Comisiei a unui punct de vedere exprimat de Curtea Europeană de Justiţie nu este decât un artificiu formal ce urmăreşte să-i justifice poziţia, evitând concomitent controlul Parlamentului European. Sigur că textul acordului este compatibil cu acquis-ul comunitar în materia respectării drepturilor fundamentale. La fel este şi Directiva 2006/24/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice accesibile publicului sau de reţele de comunicaţii publice. Asta nu a împiedicat curţile constituţionale din Germania şi România să condamne drept neconstituţionale legile naţionale emise în vederea aplicării directivei. Sigur că acordul, în sine, nu prevede restrângerea drepturilor fundamentale, dar asta nu împiedică guvernele statelor semnatare să abuzeze la îndemnul iniţiatorilor lui.

ACTA este, în principiu, o înţelegere ce are ca scop organizarea implementării unor prevederi legislative deja existente. Numai că implementarea, în cazul dreptului internaţional, este adesea mult mai importantă decât reglementarea. Dreptul internaţional nu are caracteristicile dreptului intern, o ştie oricine studiază relaţiile internaţionale.

Legat de felul în care este tratată problematica instituirii unor noi norme juridice prin intermediul ACTA, discursul oficial este, aşadar, foarte confuz. Comisia Europeană susţine că ACTA nu are ca efect formularea unei noi legislaţii care depăşeşte limitele acquis-ului comunitar. Dar poate că funcţionarii europeni s-au obişnuit prea mult cu ideea că Uniunea Europeană este un stat. Proverbialul acquis este format prin consensul statelor membre. Tratatele internaţionale stipulează standarde minime asupra cărora diplomaţii şi politicienii convin, nu standarde maxime de reglementare, aşa cum se întâmplă în cazul legislaţiei naţionale. Ar fi absurd şi nedemocratic ca Uniunea Europeană să decidă în afara procedurilor politice naţionale, înlocuindu-le. De ce ar fi îngrijorarea cetăţenilor în această privinţă o mistificare, un „mit” ? Statele membre sunt încă suverane. ACTA nu stabileşte cum se vor schimba legile statelor semnatare ci doar că trebuie să nu fie mai puţin constrângătoare decât acordul o impune.

În cuprinsul acordului nu sunt puţine prevederile vagi, ce nu încalcă nici un drept fundamental recunoscut, dar provoacă temerea că ar încuraja încălcarea drepturilor. Prevederile ACTA, sunt atât de generale încât nu se poate deduce cu certitudine că se referă doar la încălcări ale „drepturilor de proprietate intelectuală” la scară comercială, aşa cum o înţeleg oamenii de rând. Cine ştie ce înseamnă pentru experţi „la scară comercială” dacă tratatul stipulează următoarele:  „Fiecare parte prevede proceduri şi sancţiuni penale care să se aplice cel puţin în cazurile de contrafacere intenţionată [s. n.] a mărcilor de comerţ sau de piraterie care aduce atingere dreptului de autor sau drepturilor conexe la scară comercială. În sensul prezentei secţiuni, actele efectuate la scară comercială le includ cel puţin pe cele efectuate sub forma activităţilor comerciale [s. n.] pentru avantaje economice sau comerciale directe sau indirecte” (art. 23, alin. 1). ACTA aduce ceva nou faţă de legislaţia statelor semnatare şi faţă de nivelul minim de îngrădire impus deja de alte tratate internaţionale. Un „cel puţin” care este considerat de utilizatori „prea mult”. A aduce gradul de aplicare practică a sancţiunilor pentru încălcarea drepturilor de autor la nivelul celor privind comercializarea de mărfuri contrafăcute nu e de ici de colo. Nici asigurările că sancţiunile penale vor avea în  vedere „complicitatea” în toate statele semnatare (art. 23, alin. 4). Pe Facebook de pildă, „complicitatea” aceasta se poate traduce în cele mai banale, cele mai nevinovate acţiuni, prin care utilizatorii devin infractori fără măcar să bănuiască.

Există argumente în favoarea opiniei potrivit căreia acordul a fost gândit mai mult ca o coaliţie într-un război comercial, decât ca un for de colaborare internaţională care să garanteze reglementări rezonabile. El încearcă să le facă pe statele semnatare să acţioneze împotriva altor state, în curs de dezvoltare, care au de câştigat de pe urma inovaţiei tehnologice occidentale şi nu reuşesc (sau nu doresc) să protejeze suficient de bine interesele companiilor vestice. Nu cred că premisa dialogului neproductiv cu astfel de state este eronată. China nu e uşor de convins să acţioneze aşa cum ar dori puterile Apusului. Dar iniţiativa de a implica toate statele Uniunii Europene într-o coaliţie bizară împotriva unor puteri mondiale precum Rusia, China ori India nu ar trebui să ignore, cu siguranţă, instituţiile deliberative naţionale.

Concluzia vine de la sine. Prezenţa Partidului Piraţilor în Parlamentul European nu este nici o întâmplare, nici o curiozitate de fapt divers. Ea exprimă un interes legitim, acela ca practicile sociale ale utilizatorilor de calculatoare – împreună cu normele morale pe care le respectă masele de tineri pentru care Internet-ul a devenit o parte indispensabilă a modului de viaţă cotidian – să fie recunoscute în politica europeană, să fie reflectate într-o deliberare publică deschisă, ce nu evită responsabilitatea democratică. Cazul semnării ACTA o dovedeşte din plin. Pare că politicienii mişcărilor politice deja consacrate nu meditează destul de mult la caracteristicile societăţii informaţionale în care trăim, la beneficiile economice concrete pe care le aduce abundenţa informaţională, adoptând ca puncte de reper absolute concepţiile cele mai învechite, cele mai înguste, cele mai meschine, despre valorificarea creaţiei intelectuale. În ultimii cincisprezece ani s-a dezvoltat o întreagă literatură economică dedicată fenomenului colaborării în masă, exploziei de creativitate pe care noile mijloace tehnologice o generează, sistemelor deschise de valorificare. Acestea din urmă sunt, cu siguranţă, mult mai eficiente şi mai favorabile creatorilor decât cele bazate pe constrângere sau îngrădire.

Poziţia promovată de Partidul Piraţilor oglindeşte aşadar o nouă temă politică: felul în care se decide la nivel global asupra libertăţii de a folosi mijloacele digitale de comunicare, modul în care gestionăm bunurile culturale comune, creativitatea, inovaţia şi cunoaşterea într-o „economie bazată pe cunoaştere” – aşa cum se pretinde a fi piaţa comună europeană. De aceea, este foarte probabil ca la următoarele alegeri europene „piraţii” să aibă o susţinere publică mai mare decât în 2009. Dacă „piraţii” sunt atât de numeroşi nu este firesc să fie auziţi? Poate vor fi chiar ascultaţi în cele din urmă.


[i] Pentru o prezentare detaliată a istoriei “proprietăţii intelectuale” vezi Siva Vaydhianathan, Copyrights and Copywrongs. The Rise of Intellectual Property and How it Threatens Creativity, New York University Press, New York and London, 2001.

[ii] Cuvântul “piraterie” desemnează tâlhăria pe mare, un furt săvârşit cu violenţă, în condiţii de mediu extreme. Cine cunoaşte pedepsele aplicate pentru această infracţiune îşi dă seama că termenul nu ar trebui să apară în nici un document juridic doar de dragul exprimării metaforice.

[iii] Statele Unite au devenit parte în convenţie abia în 1989, România în 1927.

[iv] „The term intellectual property refers broadly to the creations of the human mind” (WIPO, Understanding Intellectual Property Rights, http://www.wipo.int/freepublications/en/intproperty/909/wipo_pub_909.html#ip).

[v]Comisia Europeană, 10 mituri despre ACTA, p. 2, document disponibil online la adresa http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2012/february/tradoc_149121.pdf şi consultat pe data de 25.02.2012.

[vi] Sean M. Flynn, “ACTA’s Constitutional Problems: The Treaty is Not a Treaty”, American University International Law Review, Vol. 26, No. 3, 2011, p. 903, articol disponibil online la adresa  http://www.auilr.org/pdf/26/26.3.10.pdf .

[vii]Comisia Europeană, 10 mituri despre ACTA, p.1, document disponibil online la adresa http://trade.ec.europa.eu/doclib/docs/2012/february/tradoc_149121.pdf şi consultat pe data de 25.02.2012.

Advertisements

Comments Off on De ce protestează societatea civilă globală împotriva ACTA?