Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Cu mâinile murdare: operațiunea mani sporche

Posted in Civice by Ovidiu on 18 January 2013
Dreptatea nu e legată la ochi. Are o carte.

Dreptatea nu e legată la ochi. Are o carte.

Încă un serviciu public de distrus 

Propaganda și dogmatismul tind să acopere orice voce publică non-partizană, chiar atunci când vine momentul să dezbatem chestiuni capitale pentru evoluția societății românești, în domenii și specialități variate: medicină, drept, învățământ. Nu mai rămâne nimic fundamental, nimic invulnerabil la diletantismul plin de sine al liderului de opinie. Medicii, juriștii, profesorii – văzuți ca reprezentanți ai unor profesiuni specializate, cu o misiune certă, nu ca purtători de interese private – aproape că nu mai contează. E adevărat, nici ei nu fac foarte mult ca să fie consideraţi altfel. Publicul larg[i] își pariază viitorul, mizând când pe unul, când pe altul, fără să stea pe gânduri. În aceste condiţii tragice[ii], suntem datori să luăm întreaga comédie în serios. Până la urmă, de la statisticile oficiale și datele demografice, până la instituțiile fundamentale, e greu să mai găsești ceva ce stă în picioare. Nu e nevoie de cutremure pentru ca totul să se surpe, dar hoarda de pasionați ai jocului politic tropăie întruna.

Acum se vede că poligonul de tragere în războiul para-constituțional s-a mutat cu totul în sfera autorității judecătorești. Numai că aici, spre deosebire de instituțiile politice, riscăm să avem mai mult decât geamuri sparte pe care nu le plătește nimeni. Aici, ca și în cazul serviciilor medicale, e ceva mult mai important de pierdut. Concret, va avea de suferit dreptatea. Nu „Dreptatea”, termenul cu majusculă, idealul dreptății. Nu „justiția”, entitatea nedefinită la care se referă politicienii și jurnaliștii. Mă gândesc la dreptate în sensul cel mai concret, la cea administrată de instituţiile judiciare, la arbitrarea diferendelor individuale, protejarea indivizilor și a grupurilor umane, protejarea regulilor de cei ce le încalcă.

Ceea ce s-a întâmplat în ultimii trei ani în instituțiile constituționale chemate să gestioneze organizarea instanţelor din România vădeşte poate cea mai nocivă intervenție directă a intereselor politice în funcționarea sistemului judiciar postcomunist. S-au mai produs și altele de felul acesta în trecut, sub pretextul îmbunătățirii funcționării instituțiilor afectate. S-a mai întâmplat așa ceva. Învățământul și sănătatea sunt reformate în permanență de către politicieni. Când moderat, când radical, după cum suflă vântul modelor ideologice. Totuşi, rezultatele sunt întotdeauna aceleași: mai puțină educație, mai puțină sănătate, mai multe universități, mai multe farmacii. Reformăm legea electorală, reformăm sistemul de asigurări de pensii, reformăm Constituția, reformăm împărțirea administrativ-teritorială, chiar și dreptatea. În două cuvinte, reformăm tot.

Politicienii noștri distrug mult mai mult decât sunt capabili să creeze. Dar acesta este un proces de descompunere socială pentru care nu găsesc vreo soluție. Așadar să urmărim ultimele transformări ce amenință sistemul judiciar, în speranța că oamenii care se tem pentru dreptatea lor, așa cum se tem pentru sănătatea lor, vor medita mai mult la acest subiect. Asta îi va determina poate şi pe magistraţi să nu rămână afundați în fotoliul confortabil al pasivităţii complice (întotdeauna foarte profitabil în plan profesional), poate îi va determina să se opună intervenţiilor absurde ale politicienilor atunci când enormitatea situației o cere. Astfel îşi vor păstra respectul de care depinde statutul lor, deocamdată unul mai curând formal. Este momentul pentru dezbateri ample în adunările generale convocate deja (pe tema cauzelor aglomerării instanţelor, spre exemplu), exact cele pe care actualul Consiliu Superior al Magistraturii le-a împiedicat.

Mani pulite?

În anii ’90 politica italiană era zguduită de anchete de corupție răsunătoare. Celebra campanie „mani pulite” a pornit de la anchete anti-corupție foarte serioase, atât de incisive încât au modificat semnificativ sistemul politic italian. Ea a pus într-o lumină defavorabilă mulți politicieni puternici și a făcut din sistemul judiciar un apărător de temut al legii.

La noi se întâmplă ceva asemănător, dar răsturnat. Politicile anti-corupție promovate în ultimii ani de executivul bicefal al României întăresc puterea politicienilor, sistemul judiciar fiind slăbit din ce în ce mai mult. Cum? Prin reducerea justiţiei la una dintre laturile ei, cea penală. Atât în discursul public, cât și în documentele de politică publică și în instituțiile decizionale ale autorității judecătorești, aspectul penal devine prevalent, în timp ce sistemul judiciar are multe alte defecte în afară de faptul că prea puțini politicieni de vârf sunt condamnați. Asta nu înseamnă că n-ar trebui să fie condamnați pentru delictele comise. Dar căutarea exemplarității pedepsei este simptomul nedreptății. La fel cum abuzul este simptomul slăbiciunii statului, nu o dovadă a forței lui.

Reducerea dreptăţii la pedeapsă are implicaţii politico-juridice remarcabile. Rezumând învățămintele anului 2012 şi conturând fenomenologia statului de dreapta, într-un contrast evident cu statul de drept, Bogdan Ghiu scria:

În statul de dreapta, din tot sistemul judiciar nu mai funcţionează efectiv decît instrumentele de urmărire, poliţiile în locul poliţiei şi al justiţiei.
Cînd ajungi să fii guvernat, în loc de legi, doar prin Constituţie (care nu este o lege) şi prin organe de urmărire (mai mult sau mai puţin secretă), e deja stare de excepţie.
Statul de dreapta este starea de excepţie permanentă în raport cu statul de drept.

Prin comparaţie, aspectul practic al situaţiei, cel machiavelic, este nemaipomenit de prozaic. Adrian Năstase a fost condamnat cu justificări ce ţin de logica premodernă a pedepsei exemplare, în numele Comisiei Europene, pe care Traian Băsescu a sedus-o cu farmecul anti-corupţie al Monicăi Macovei şi diligenţele Partidului European al Poporului (European People’s Party). Principele social-democrat al aroganţei a ajuns foarte, foarte mic. Dar asta îi expune Preşedintelui României în exerciţiu, duşmanul lui de moarte, vulnerabilităţile penale. Aducerea sa în faţa instanţelor, după ce va fi îndepărtat (curând) din demnitatea publică ce îi conferă imunitate, depinde de forurile ierarhice superioare are procuraturii. În condiţiile acestea e limpede că protectorii săi din sferele superioare ale ierarhici avocaţilor statului (procurorii) – obsedaţi şi ei de corupţie precum personajul Bane din filmul The Dark Knight Rises, dar nu tocmai imparţiali – trebuie să intre în sfera de atracţie a Preşedintelui.

Numai că acum, când în mod cu totul excepțional în fruntea Consiliului Superior al Magistraturii a fost ales un procuror, lucrurile se văd puţin altfel. În faţa intereselor politice, puterea judecătorească nu mai este o putere. Puțin contează că acea candidatură a fost concepută ca o surpriză, că dezbaterile au semănat mai mult cu ședința unei comisii parlamentare decât cu întrunirea înțelepților jurisconsulți, că nimeni nu avea cum să aleagă între programele manageriale ale candidaţilor, de vreme ce ele nu au fost publicate decât în ziua alegerii, în cursul dimineţii. Nu mai are importanţă că preşedintele şi vicepreşedintele CSM au acţionat anul trecut ca nişte politicieni, blocând prin amânări numirea unui nou Ministru al Justiţiei. Poate nici faptul că CSM a devenit (prin excepţii, derogări, prelungiri de mandate şi prescurtări de legi) un dispozitiv de conservare a personalului numit din considerente politice la nivelul Parchetului General şi al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Nici persoanele implicate nu mai interesează, doar nu vă aşteptaţi să fie cine ştie ce figuri iluminate ale ştiinţei juridice, cu o autoritate profesională care să impună veneraţie şi respect. În lista orientativă de acte abuzive, semnalată de Asociaţia Magistraţilor din România, un fapt simbolic atrage atenţia: înfiinţarea de către CSM a unor “cabinete de demnitar”, cu consilieri în dotare. Ce poate fi mai politic decât asta? Ce este mai politic decât visul judecătorului la statutul de demnitar şi la caltaboşii unsuroşi ce rezultă din el?[iii] Poate doar chemarea Guvernului de către unul dintre membrii CSM în disputa profesională din Consiliu. Sau, mai bine, conducerea şedinţelor CSM de către Preşedintele României, nu ca membru onorific, aşa cum o cere Constituţia şi bunul simţ, ci ca politician ce se vede „preşedinte judecător”, din postura de „preşedinte jucător”. Fireşte, în numele independenţei magistraţilor faţă de propria lui putere.[iv]

Nu putem şti cu certitudine cum funcţionează mecanismele psihologice ale obedienţei ariviste, putem doar să le bănuim. De exemplu, probabil că pentru judecătorul Cristi-Vasilică Danileţ, revelaţia etico-intelectuală a anului trecut, nu caltaboşii contează în principal, ci atenţia pe care o primeşte în calitate de vedetă. Nu există probe ale unui complot organizat de vreun politician, există doar circumstanţe strigătoare la cer. Dar, în final, esenţial este rezultatul. Puterea judecătorească devine mai slabă, puterea politicienilor creşte. Este limpede că bucuria Președintelui României, care lăuda Consiliul punându-l alături de Direcția Națională Anticorupție, o instituție de cercetare penală, ce hotărăște cine dintre politicieni ajunge în fața judecătorilor (eventual în cât timp) și cu ce probatoriu (unul valid sau unul eronat, după caz), nu era nejustificată. Consiliul Superior al Magistraturii, deși nu are vreo dependență politică, spre deosebire de Curtea Constituțională, a început să funcționeze ca o instituție politică. Şi tocmai asta i-a determinat pe judecători să pornească procedurile de revocare.

Toate părtinirile, excepțiile și ciudățeniile actualului Consiliu Superior al Magistraturii trădează prezența tezelor politice și a intereselor partizane în interiorul instituțiilor majore ale autorității judecătorești. Numesc această intervenție a politicienilor „operațiunea mani sporche”.

Magistraţii orbi şi oftalmologia jurnalistică

Spinoasa problemă a calificării procurorului drept magistrat, asemenea judecătorului, chestiunea controlului ierarhic în parchete şi implicaţiile constituţionale ale numirii unui procuror ca preşedinte al CSM depăşesc cuprinderea articolului de faţă. Cred că este important totuşi să subliniez ce anume din interpretarea acţiunilor judecătorilor se reflectă în mod intenţionat eronat, părtinitor şi politizat în gâlceava politrucilor cu lumea.

Procedura de revocare pentru membrii CSM nu este „pornită de la anumite nemulţumiri şi frustrări ale unor judecători care au pierdut alegerile” cum ar fi afirmat unul dintre protagoniştii reducerii dreptăţii la elementul ei penal (luaţi-o în orice sens doriţi). Nu, ar fi greu de explicat prin intrigi de culise, de ordin politic, votul de blam dat de judecătorii şi curţi de apel întregi. Magistraţii sunt mult mai mult interesaţi de îmbunătăţirea condiţiilor de muncă, decât de fiţele pseudo-intelectuale şi  aspiraţiile politice ale reprezentanţilor lor. V-aţi întrebat vreodată care sunt condiţiile de muncă în judecătorii? Aţi aflat cât lucrează judecătorii suplimentar, fără ca acel timp de muncă să fie pontat şi remunerat, ca să nu aibă mari restanţe la motivarea hotărârilor, din pricina volumului mare de cereri? Aţi aflat cât de mult supra-aglomerează acest serviciu public deciziile politice absurde sau lipsite de bun simţ? Dacă nu, să ştiţi că nu au făcut-o nici reprezentanţii judecătorilor din CSM. Votul de revocare masiv nu este legat neapărat de rezultatul alegerilor din CSM – şi el sub semnul excepţiei, ca multe alte emanaţii ale „statului de dreapta”. El reflectă frustrarea judecătorilor, care nu îşi văd interesele profesionale reprezentate, ci observă doar spectacolul de neînțeles, plin de manevre obscure, eventual transmis în direct pe Internet, cu întreruperi, în numele transparenţei de tip televizat.

În al doilea rând, procesul de revocare nu este o revoltă, aşa cum ar vrea să credem Dan Tăpălagă, unul dintre cei mai pricepuţi jurnalişti cu opinii total previzibile din presa românească.[v] Revocarea este actul legal prin care magistraţii îi înlocuiesc pe reprezentanţii lor, atunci când apreciază că nu mai reprezintă deloc[vi]  obiectivele administrativ-organizatorice ale profesiunii, nu un act de revoltă. De altfel,  pe judecători nu „i-a luat flama”, căci sunt oameni care nu se inflamează foarte uşor. Ţine de meseria lor să ascute părţile cu pricina, nu să judece, precum jurnalistul, spontan, predestinat şi fără drept de apel. Apoi e foarte greu să presupui că Viorica Costiniu are vreo influenţă asupra judecătorilor din judecătorii, de la talpa ţării, căci distanţa procesuală (şi socială) între judecătorie şi Înalta Curte e mare. Votul de revocare nu este o manevră a vreunui judecător corupt de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Nici orbi nu sunt magistraţii, cum pretinde jurnalistul atoatevăzător:

Nu spune nimeni ca judecatorii sau procurorii n-ar avea unele motive justificate de nemultumire. Dar ma tem ca puse in balanta cantaresc prea putin. Pur si simplu, cele cateva motive reale de nemultumire nu justifica operatiunea de dinamitarea a intregului edificiui de justitie construit anevoie in ultimii ani pentru a pedepsi – cu pretul renuntarii la propria independenta – cateva personaje cazute in dizgratie pe baze pur subiective. Magistratii par sa fi orbit si se arunca singuri in prapastie. Inca se mai pot opri.

Magistraţii au ochi, văd mult mai clar şi înţeleg mult mai bine realităţile sistemului judiciar din care fac parte. Şi treburile ţării. Nu sunt chiar atât de superficiali. Poate că înţeleg mai bine propria independenţă decât politicienii. Văd bine totul, cunoscând complicata legislaţie cu care lucrează şi o fenomenologie socială de care nici măcar jurnaliştii cu experienţă nu află în cariera lor întreagă. Judecătorul vorbeşte şi cu ţăranul, şi cu hipster-ul, şi cu prostul, şi cu jurnalistul superior. Apoi cu vedetele care dau divorţ (dar şi cu copii lor, plus rude şi prieteni), cu fiii inventaţi de presă ai lui Sergiu Nicolaescu, dar şi cu moştenitori săraci, care se judecă pentru case din chirpici, pe seama rudelor îngropate creştineşte. Vorbesc cu oamenii străzii, cu ucigaşi, cu femei violate,  cu poliţişti corupţi etc. Mai presus de toate, cunosc detaliile vieţii tuturor acestor oameni! Văd şi felul în care ţara este ignorată în sistemul legislativ pe care procesul politic l-a produs! Cum de au ajuns tocmai ei să fie consideraţi orbii acestei naţiuni clarvăzătoare!?

Din motive similare, nu sunt nici imaturi, cum pretind analiştii fără răspundere ai unora dintre organizaţiile nonguvernamentale, robi ai dogmelor politico-economice vintage. Nu, cei ce hotărăsc soarta oamenilor zilnic, ascultându-i şi aflându-le povestea, nu sunt imaturi. În nici un caz mai imaturi decât cei ce pretind să le dea lecţii, fără să cunoască cazuistica judiciară.

De ce nu sunt judecătorii entuziasmaţi de rapoartele experţilor în dreptate ai Comisiei Europene? Din punct de vedere practic, pentru că nu există alţi experţi în dreptate decât cei ce participă la înfăptuirea ei. Din punct de vedere teoretic, tocmai pentru că aceste rapoarte reprezintă obiective politice mai mult decât juridice şi dovedesc simplificarea penală a sistemului judiciar, pornind de la imperativul politic al luptei împotriva corupţiei (prezent chiar şi în filmele cu Batman, darămite în programele partidelor politice). Dar instituţiile judiciare nu se ocupă doar cu asta, o explică foarte bine profesorul Viorel Mihai Ciobanu într-unul dintre articolele sale pe tema obstrucţionării justiţiei. Profesiunea de magistrat este altceva decât îşi imaginează cei ce plutesc cu uşurătate pe deasupra subiectului. Iar Consiliul Superior al Magistraturii este un for profesional înainte de toate.

Din fericire, nu Comisia Europeană este chemată să facă dreptate în pricinile românilor ce se târâie prin tribunale (sau trebuie să-şi revendice drepturile salariale încălcate abuziv de stat, eventual de firmele micii burghezii radicale), nici „experţii anti-corupţie” din organizaţii nonguvernamentale partizane, nici experţii în corupţie din guverne, nici Bane din filmul cu Batman, nici Daniel Morar din CSM. Intelectualilor şi publiciştilor oftalmologi nu li se permite să opereze în spitale, deşi văd cel mai bine paiul din ochiul altuia. Lucrurile trebuie să rămână aşa, indiferent cât de nemulţumiţi ar fi politicienii Uniunii Europene de colegii lor de breaslă din România. Judecătorii să judece, nu jurnaliştii, nu politicienii.


[i] Mult mai inteligent decât presupun realizatorii emisiunilor TV, dar prea ocupat cu altele ca să citească ceva peste editorialele nu tocmai savante din presa de cancan social-politic.

[ii] Viscolul, fenomenul ancestral, ne bate obrazul cu venerabilă regularitate, dar se iveşte înfiecare an ca o surprinzătoare noutate pentru tehnocrații patriei. Calea ferată e pe butuci. Poștei Române i se va permite în viitor abia să tipărească timbre naţionale. Ne lăudăm cu mașinile frumoase pe care ni le-am cumpărat, dar le parcăm pe spațiul verde și claxonăm pe trotuare. Ne plângem că țăranii sunt proști și votează aiurea, dar desființăm școlile de la sate. Facem pe deștepții, dar n-are cine să ne asculte. Într-o țară frumoasă, cu aşezări deprimante, populată de valahi care vorbesc între ei în engleză, la oraş, sau tac mâhniți, pe românește, la țară, cetățenia e un moft. De aceea, spre exemplu, Piaţa Constituţiei este numită şi “Piaţa Prostituţiei”.

[iii] Metafora “ciolanului” era nimerită în primii ani după 1989, se potrivea austerităţii colective pe care o impunea absenţa accesului la confortul occidental. Acum suntem membri ai Uniunii Europene. Avem alte standarde. Este important să ne actualizăm metaforele, aşadar să vorbim despre “caltaboşi”, nu despre frugalul “ciolan”.

[iv] Atât timp cât reprezentanţii magistraţilor nu vor avea conştiinţa faptului că Preşedintele României conduce şedinţele în mod onorific, dar nu conduce Consiliul, nu va fi altfel.

[v] Autor al unei cărţi de interviuri cu Daniel Morar, lucrare ce pune întrebarea cu totul şi cu totul metafizică din punctul de vedere al desfăşurării procesului penal, dar atât de dragă publicului: “Cât de uşor poţi trece de la dosarele marilor corupţi la cărţile care te zidesc an de an şi lună de lună?”

[vi] Este o măsură excepţională de control, la care se recurge în cazuri extreme, de aceea nu s-a produs până acum.

 

 

Ovidiu Gherasim-Proca

Iaşi

15 ianuarie 2013

Advertisements

Comments Off on Cu mâinile murdare: operațiunea mani sporche