Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

După moartea lui Osama bin Laden nu trăim într-o lume mai bună. Încă nu am înţeles mesajul terorismului islamic?

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 9 May 2011

Vestea uciderii lui Osama bin Laden m-a luat prin surprindere dintr-un singur motiv: nu credeam că mai e în viaţă sau, în cazul în care trăia, că ar fi fost capabil să mai pună la cale, personal, vreun atentat. De fapt nu credeam că îi mai pasă cuiva dacă trăieşte sau nu. Autorul moral al atentatelor ce au marcat debutul de rău augur al noului mileniu a devenit rapid mult mai puţin relevant decât nenorocirile care au urmat: războaiele din Irak şi Afganistan, atentatele de la Madrid şi Londra. Dar semnificaţia morţii sale nu trebuie să fie minimalizată, aşa cum funcţia simbolică a persoanei ce a întruchipat terorismul islamist global nu este de neglijat. Manifestările publice care au celebrat evenimentul o arată din plin. Pentru locuitorii oraşului New York, bucuroşi de „victorie” ca după un război câştigat, sauditul era un duşman. Ei şi-au gustat cu entuziasm, aproape tribal, răzbunarea. Pentru militanţii islamişti de pretutindeni, liderul al-Qa’ida era probabil un exemplu, un model de viaţă sfântă, războinicul providenţial. Dispariţia lui în condiţii umilitoare îi demoralizează. Dar nu, moartea unui terorist odios nu va face ca lumea în care trăim să fie mai bună, aşa cum s-a grăbit să ne anunţe, satisfăcut, cu gravitate, preşedintele Statelor Unite ale Americii.

Odată cu Osama bin Laden a murit un simbol. Din nefericire, statele occidentale care au participat la intervenţiile militare din Irak şi Afganistan au creat înainte de asta un altul: al-Qa’ida, gruparea descrisă de obicei ca o organizaţie teroristă tentaculară, mondială, împotriva căreia se poate lupta doar printr-un efort militar şi poliţienesc ieşit din comun. S-a spus că soarta oricărei mişcări politice de amploare, mai ales dacă ea acţionează în condiţii vitrege, depinde de prezenţa liderului carismatic. Figura ascetică a temutului terorist nu îi va mai inspira pe cei ce doresc să comită atentate în numele al-Qa’ida. Numai că al-Qa’ida este ea însăşi un simbol, o simplă etichetă, mai mult o ficţiune identitară decât o instituţie. Pentru a explica întreaga epopee a “războiului împotriva terorii” nu avem nevoie de presupoziţii mai complicate decât cele pe care le utilizăm de obicei în analiza terorismului islamic. Ar fi naiv să credem că o singură organizaţie conspirativă, având “filiale” numeroase ce comunică şi se coordonează, dispune de resurse cu mult superioare grupărilor de atentatori cunoscute până acum. În realitate, al-Qa’ida este forma pe care o dă globalizarea fundamentalismului islamist. Forţa acestui fenomen este în mod deliberat supraestimată. Nu e rău că se întâmplă asta, capacitatea grupusculelor teroriste de a produce daune este enormă. Dar nu avem de-a face cu o organizaţie centralizată, ce posedă structuri bine definite, ci cu o reţea difuză, formată din celule autonome cu vederi diferite, dar având principii comune. Unsprezece septembrie a reprezentat o reuşită spectaculoasă  pentru terorismul global, un succes alarmant al violenţei devastatoare, dar, privit în perspectivă, nu pare să fi fost mai mult decât un accident favorizat de neglijenţa sistemului de securitate internă american, în condiţiile în care incidentele erau de aşteptat. Şocul unui eveniment de asemenea o amploare, unul care i-a luat prin surprinde chiar şi pe jihadişti, l-a transformat pe bin Laden în star media, vedetă de televiziune sui generis, ţintă vizibilă a urii, al-Qa’ida devenind forţa misterioasă cu care noua celebritate reuşise să cutremure o mare putere mondială.

Aşa a început o colaborare propagandistică stranie. Administraţia americană avea nevoie să dea o identitate vizibilă adversarului, ca să demonstreze că nu este neputincioasă în faţa pericolului nevăzut, în faţa duşmanului ascuns care loveşte perfid, în faţa ucigaşilor care nu respectă nici o regulă. Terorismul islamist nu putea refuza o modalitate eficientă de afirmare a identităţii. Terorismul, activitate secretă prin natura ei, creează propria lui cultură, o cultură constrânsă de anonimat. Asumarea unor atentate care nu îţi aparţin, atribuirea atentatelor unei organizaţii-simbol sunt practici tipice în contextul dat. Mişcările teroriste sunt animate de ideologie, dispun de instrumente de mobilizare, de propagandă şi îndoctrinare. Fundamentalismul islamic, mai mult decât mişcările nereligioase comparabile, are nevoie de mituri eroice. Al-Qa’ida este astăzi întreaga comunitate a grupurilor teroriste islamiste şi a celor ce le susţin. Nu va dispărea cu uşurinţă.

Dar cu adevărat important e faptul că puţini se gândesc la mesajul profund prezentat lumii întregi de către terorişti. E un mesaj mult mai serios decât înregistrările ocazionale transmise de liderii lor. Preşedintele american a reafirmat necesitatea efortului militar chiar dacă uciderea lui Osama bin Laden a fost rezultatul investigaţiilor serviciilor secrete. Mai mult decât atât, presa a primit de îndată informaţii ce ar fi dus la concluzia că meritul pentru succesul operaţiunii revine celei mai contestabile şi mai detestabile iniţiative a administraţiei americane, lagărul de la Guantanamo, o sfidare la adresa doctrinei drepturilor omului (faimos pentru negarea în practică a valorilor juridico-politice occidentale prin reinventarea torturii). Întreaga politică de restrângere a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, de supraveghere generalizată şi promovare a războiului trădează această catastrofală neînțelegere. Terorismul islamist este încurajat în primul rând de ură, iar aceasta are surse multiple. Elita musulmană din Orientul Apropiat nu poate uita trecutul colonial, tratatele de pace de la Paris, colonizarea Palestinei de către israelieni, reprimarea mişcărilor protestatare religioase, actele de agresiune jignitoare venite din partea Occidentului. În schimb, atentatorii sinucigaşi, atunci când nu sunt pur şi simplu victime ale îndoctrinării, au pe cineva de răzbunat: copii, soţi, soţii, rude, victime ale războiului sau represiunii. Nici fanatismul nu ar fi posibil fără un sentiment insuportabil al nedreptăţii, iar intervenţiile din Irak, Afganistan şi Pakistan nu au făcut decât să crească baza de recrutare a voluntarilor islamişti.

Din punct de vedere cultural fundamentalismul islamic este un hibrid curios. El asociază mentalităţi occidentale cu convingeri religioase şi valori arhaice, dar, în definitiv, se reduce la o luptă cu caracter ideologic împotriva modului de viaţă occidental, împotriva valorilor liberale, văzute ca sursă a corupţiei morale şi a decăderii islamului. Nu cumva, prin distrugerea încrederii civice în puterea publică, prin abandonarea respectului pentru drepturile umane inalienabile, pentru demnitatea umană, realizăm tocmai scopurile inamicilor acestui mod de viaţă pluralist, tolerant, la care imigranţii din întreaga lume visează ca la un ideal?

Atentatul terorist de la unsprezece septembrie a dat o lovitură funestă siguranţei publice în state de a căror putere militară nimeni nu se poate îndoi. După primele măsuri de combatere a terorismului însă, mulţi comentatori occidentali au observat că aceleaşi acte teroriste au lezat în modul cel mai dăunător cu putinţă însăşi principiile pe care s-a fondat cultura democratică a Vestului şi mai ales preţuirea pentru libertatea individuală. Acesta este efectul implacabil al terorii, după cum au dovedit-o mai multe episoade istorice binecunoscute. Spre deosebire de actele de violenţă comise de către terorişti, teroarea este o percepţie subiectivă, care depinde aproape exclusiv de felul în care gândesc şi simt martorii atentatelor. În cazul comunităţilor contemporane hipermediatizate, victime ale terorii sunt societăţi întregi. Efectele terorismului sunt insidioase, indirecte, şi de aceea combaterea lor ţine în egală măsură de reflecţia, de conştiinţa publică, ca şi de acţiunea forţelor de ordine. Probabil că cea mai mare victorie pe care şi-o pot „revendica” grupările teroriste internaţionale (în acelaşi fel în care revendică de multe ori atentate pe care nu le-au săvârşit) ar fi tocmai erodarea principiului civic al libertăţii individuale, temelia modului de viaţă umanist şi relativ tolerant pe care îl afişează societăţile cosmopolite de tip occidental. Atunci când teroarea influenţează nu numai publicul ci şi instituţiile statului, rezultatul va fi o restrângere crescândă a libertăţilor ce formează patrimoniul ordinii legal-raţionale, fundamentul regimurilor politice liberal-democratice. Cât de departe suntem dispuşi să mergem pe această cale?

Terorismul internaţional islamist nu este de neînţeles, oricât de absurd ne pare la prima vedere. Scopurile sale sunt strict politice, ţinta către care se îndreaptă este abstractă. E rezonabil să credem că teroriştii urmăresc obţinerea unor decizii defetiste prin delegitimarea instituţiilor de stat şi a conducătorilor politici. Mijloacele pe care le folosesc trădează însă o profundă cunoaştere a societăţii occidentale şi, de aceea, terorismul reuşeşte să obţină victorii facile chiar cu ajutorul celor ce i se împotrivesc.

Într-un anumit fel, terorismul islamist, atunci când este îndreptat împotriva statelor occidentale, poate fi interpretat ca o lecţie de civism. Nu sunt victime ale terorismului decât cei ce trăiesc într-un regim social în care individualitatea are o valoare inestimabilă. Acţiunea teroristă nu selectează victimele, reflectând astfel refuzul discriminării şi idealul egalităţii în libertate propriu politicii occidentale. Terorismul islamist le aminteşte cetăţenilor responsabilitatea pentru deciziile politice ale conducătorilor lor, dar şi îndatoririle fundamentale ale elitei politice, îndatoriri de prea multe ori uitate.

Suntem ţinte ale urii oarbe tocmai pentru că statele în care trăim ne respectă ca indivizi şi legile ne tratează imparţial [sic!]. E limpede că terorismul islamist va dispărea odată cu valorile politice care ne protejează. Avem privilegiul de a fi potenţiale victime ale atacurilor teroriste  şi ar trebui să fim mândri de asta. Terorismul islamist va dispărea în momentul în care habeas corpus va fi doar o amintire, tortura va fi o practică obişnuită în anchetele penale, închisorile secrete ne vor părea banale. Atunci când vom fi lipsiţi de drepturi în numele imperativelor de securitate se va pierde şi puterea de şantaj a terorii. Va rămâne intact, ca sursă a intenţiilor teroriste, doar mecanismul răzbunării. Răzbunarea, privită cu ochii unui antropolog, este un fel de definiţie arhaică a dreptăţii, un resort primitiv al violenţei justiţiare, cel ce i-a făcut pe mulţi să jubileze la aflarea veştii că bin Laden a murit. Se poate spune aşadar că “s-a făcut dreptate”. În fine, tolerând apologia torturii, susţinând înmulţirea atribuţiilor coercitive ale statului, vom avea o societate mai sigură. Riscul atentatelor teroriste va scădea drastic. Dar cine va mai dori să trăiască într-o astfel de societate?

Advertisements

Comments Off on După moartea lui Osama bin Laden nu trăim într-o lume mai bună. Încă nu am înţeles mesajul terorismului islamic?