Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Noi nu uităm

Posted in Civice by Ovidiu on 3 January 2014

A venit vremea să-l comemorăm pe Aaron Swartz (8 noiembrie 1986 – 11 ianuarie 2013). La începutul anului trecu, Aaron Hillel Swartz, un tânăr informatician promițător, de origine evreu, de profesie militant împotriva monopolurilor comerciale asupra cunoașterii[i], și-a pus capăt zilelor. Fusese acuzat de fraude informatice, accesarea neautorizată a unor sisteme informatice protejate și „vătămarea iresponsabilă” a unui calculator protejat. Cum altfel s-ar putea numi acțiunea de a face „să cadă” un server de mai multe ori prin copierea în masă a fișierelor de tip PDF?

Procurorii cereau să se aplice o pedeapsă de 35 de ani de închisoare și un milion de dolari amendă pentru a sancționa acțiunile numitului Swartz Aaron, care copiase de pe situl JSTOR nenumărate articole științifice.[ii] Intenția infracțională, deconspirată la timp de organele de anchetă, a fost aceea de a pune la dispoziție publicului, liber și gratuit, conținutul publicațiilor științifice ce au constituit obiectul furtului. Procurorii, este adevărat, îi propuseseră un târg. Dacă ar fi pledat vinovat și s-ar fi condamnat singur, ar fi scăpat cu câteva luni de închisoare.[iii] Făptuitorul nu s-a lepădat. A preferat să-și pună ștreangul de gât, refuzând cu încăpăținare să respecte legea și să-și asume rolul de infractor. În felul acesta, în modul sfidător și iresponsabil specific hacker-ilor, i-a silit pe cei rămași în urmă să facă o evaluare dureroasă a legilor care le guvernează viața, să vadă cum lupta pentru raționalitate primește lovitură după lovitură de la un sistem judiciar în care procurorii au puterea de a înlocui judecătorii, substituind discreționar pedepse de câteva luni de închisoare cu pedepse de zeci de ani, în funcție de capacitatea anchetatului de a-și înfiera propriile convingeri idealiste.[iv]

Mulți i-au regretat dispariția.[v] Totuși, o căutase cu lumânarea. În loc să urmeze o carieră antreprenorială în Silicon Valley, să fie om la locul lui, reazăm al pieței financiare americane și colaborator de încredere al NSA, Swartz alesese să alerge după cai verzi pe pereți, libertatea cunoașterii, idealuri progresiste și alte prostii. La 26 de ani, Mark Zuckerberg a renunțat la studii ca să facă bani din exploatarea vieții private a puștanilor. La aceeași vârstă, Swartz avea deja un trecut infracțional.[vi] În 2008 contribuise la distribuirea ilegală, gratuită, a informațiilor publice judiciare. Informațiile pe care sistemul PACER (Public Access to Court Electronic Records)[vii] le punea la dispoziție contra cost, credea el, erau publice. Așadar se cădea să ajungă la public, fără vreo îngrădire legată de nivelul veniturilor.[viii] Dacă suntem obligați să cunoaștem legea, este absurd să fim sancționați pentru că nu avem banii necesari pentru a o cunoaște. Din fericire, autoritățile federale nu au început o urmărire judiciară împotriva lui.

Dar tânărul tot nu și-a băgat mințile în cap. Dimpotrivă, a continuat să sfideze legile de fier ale oligarhiei cunoașterii. Atacul informatic cu valențe teroriste asupra JSTOR a fost picătura care a umplut paharul. Statul federal nu mai putea să tolereze furtul de valori publice private.[ix] După cum susținea procurorul Carmen M. Ortiz:

“Furtul este furt, fie că îl săvârșești cu o comandă de calculator ori o rangă, fie că iei documente, date sau dolari. Este la fel de dăunător pentru victimă, fie că vinzi ce ai luat, fie că dai pe degeaba.”[x]

În timpul serviciului comemorativ funerar, Tim Berners-Lee, inventatorul World Wide Web, descria perfect cumplita naivitate a infractorului: ar fi dorit să schimbe lumea scriind programe de calculator.[xi] Dar de ce să nu fi rămas lumea așa cum o lăsase bunul Dumnezeu? De ce? Poate pentru că intuiția matematică îl determina pe Aaron Swartz să refuze contradicțiile pe care diverse sisteme de ecuații politice le prezintă ca soluții universale la problemele pe care chiar ele le creează.

Este adevărat, așa cum se cuvine în cea mai bună dintre lumile posibile, JSTOR (Journal Storage) se recomandă ca un serviciu non-profit cu obiective altruiste. Scopul organizării acestei bănci de informații științifice este acela de a-i ajuta pe oamenii de știință, de a ajuta bibliotecile publice.[xii] Universitățile și bibliotecile din Africa primesc chiar perioade de subscripție gratuită. Culmea, la 9 ianuarie 2013, cu două zile înainte de moartea lui Swartz, JSTOR anunța înființarea unui serviciu de acces gratuit limitat pentru publicul larg, așadar pentru publicul neinstituționalizat și pentru săraci.[xiii] În septembrie 2011, la câteva luni după arestarea lui, organizația non-profit anunțase că va oferi acces gratuit la documentele aflate în domeniul public.[xiv]

Retrospectiv, înțelegând cum managerii JSTOR obțin venituri apreciabile dintr-o afacere de tip bancar cu articole științifice, camuflată în haina prestigioasă a interesului pentru cunoaștere, nu este de mirare că aceștia au avut o atitudine mult mai puțin obtuză[xv] decât managerii (con)științei de la Massachusetts Institute of Technology. Asta dovedește că își cunosc bine afacerea, fiind cei ce câștigă (organizatorii pieței, creatorii regulilor comerciale ale schimbului de idei), nu cei care pierd (plătitorii subscripțiilor, creatorii ideilor).[xvi] Dar nu se poate spune că sunt motivați de generozitatea intelectuală specifică celor ce se dedică studiului și reușesc să-și înțeleagă propria condiție. Nu e vorba de un serviciu de bibliotecă publică, organizat de către comunitatea academică în așa fel încât accesul la cunoaștere să fie asigurat la costuri minime, ci de o afacere. Una care nu aduce profit contabil, dar creează venituri substanțiale din distribuirea conținutului produs de alții în virtutea regulilor profesiunii lor.[xvii] Cererea și oferta sunt asigurate tocmai de comunitatea de producători-consumatori. Riscurile sunt astfel distribuite încât acest grup să se mărească constant, la fel și cantitatea de date produsă. Orice intermediar care reușește să stabilească regulile de tranzacționare a acestor valori va avea doar de câștigat.[xviii]

Să reținem concluziile provizorii. De mii de ani, în lupta ei neobosită pentru obscuritate, ignoranța are mai mulți aliați decât cunoașterea. Savanții furnizează adesea cătușele cu care este imobilizată libertatea academică. Așa se explică faptul că există încă, printre oamenii cultivați, nu numai spirite luminate, ci și numeroși apărători ai ideilor incompatibile cu vocația academică.[xix] De asemenea, chiar și atunci când afaceriștii doresc să păstreze aparențele, sistemele de menținere a ordinii vor acționa automat, uneori exagerat, chiar făcându-le deservicii, din dorința de a le fi pe plac. Nu vor da niciodată înapoi. Și-ar submina propria autoritate. Așa se face că puterea pe care o acumulează în perioadele de criză devine din ce în ce mai abuzivă, din ce în ce mai nestăpânită. „Principiul prevalenței economicului asupra juridicului”, transferat din contabilitate direct printre principiile dreptului public[xx], are acest efect. Puterea politică va apăra interesele oligarhice cu dinadinsul, băgând bunul simț în dubă, chiar și împotriva voinței oligarhilor, provocându-le astfel pierderi de imagine. Aspectul pozitiv al tristei realități constă în faptul că ipocrizia devine aproape imposibil de ascuns. Mașinațiunile ideologico-fantasmatice ce îi indică pe cei slabi, săraci și nefericiți drept sursa tuturor relelor − ei fiind, este adevărat, cauza indispozițiilor celor puternici și bogați − sunt din ce în ce mai ineficiente din punct de vedere economic, mai greu de susținut, mai fățarnice.

La mijlocul anului 2013, războiul statelor împotriva drepturilor și libertăților fundamentale era în toi, cu pierderi grele pe toate flancurile libertății digitale. Julian Assange rămâne exilat într-o ambasadă londoneză, unde ispășește un fel de pedeapsă pe termen nelimitat, fără să fi fost nevoie de o sentință. Pedeapsa s-ar putea numi „arest la domiciliu”… dacă ambasada statului Ecuador ar fi un domiciliu.[xxi] Bradley Manning, sursa secretelor diplomatice americane care au făcut celebru situl WikiLeaks, după ce a fost supus la o detenție umilitoare[xxii], a primit totuși o sentință. În luna august, a fost condamnat la 35 de ani de închisoare pentru tot felul de infracțiuni de spionaj, hoție și cotrobăit prin calculatoarele statului.[xxiii] Totuși, nu s-a stabilit că ar fi „sprijinit dușmanul”, ceea ce l-a scutit de închisoarea pe viață. De ce? Judecătorii militari sunt inteligenți. Armata SUA nu are interesul de a-i considera pe jurnaliștii statelor aliate „dușmani”. Așa ceva nu se face. Nici măcar într-o curte special concepută pentru mercenari, cu ședințe secrete, în care judecătorul are putere discreționară și o viziune foarte apropiată de cea a procurorului în ceea ce privește politica democratică. Spre deosebire de Swartz, care a plătit cu viața neobrăzarea de a nu fi acceptat să pledeze vinovat, Manning, recunoscându-și vinovăția, a primit 35 de ani, cu speranța de a fi tratat ca o femeie[xxiv] și de a fi eliberat înainte de jumătatea termenului de detenție.

Pedeapsa este însă exemplară. À la guerre comme à la guerre. Soldatul, îndemnat părintește de către Națiune să-și recunoască vina și conduita nepatriotică, a pledat vinovat, și-a cerut iertare[xxv] și a devenit, cu ajutorul specialiștilor în sănătate comportamentală ai armatei, un alt om: doamna Chelsea Elizabeth Manning.[xxvi] Nu știu de ce am impresia că judecătorii Curții Marțiale au fost satisfăcuți de lucrul ăsta mai mult decât de sentința pe care au dat-o. Probabil pentru că se potrivește prea bine într-un scenariu de teatru de operațiuni. E limpede că Bradley nu era un „soldat adevărat”, de vreme ce nu era un „bărbat adevărat”. Un soldat nu ar publica niciodată secrete diplomatice în scopul de a demasca ipocrizia politicienilor și generalilor care-l mână-n luptă.

Este adevărat, se putea și mai rău. Sistemul judiciar al coloniștilor americani a evoluat mult. În 1692, Giles Corey, un locuitor înstărit din Salem, a trebuit să înfrunte pedeapsa cu moartea pentru refuzul de a pleda vinovat sau nevinovat. O asemenea sfidare a justiției se plătea atunci foarte scump, mai ales că venea din partea unui vrăjitor, despre care mai mulți martori au declarat că întreținea o strânsă relație de prietenie cu Necuratul. Giles Corey a fost ucis prin strivire.[xxvii] Nu a spus nimic, nici măcar atunci când legea îi apăsa pieptul cu bolovani grei. Ar fi fost destul de greu să sufle vreo vorbă, oricum.

În legătură cu practica mărturisirii vinovăției, nu ne mai așteptăm să se întâmple astăzi așa ceva pe teritoriul Statelor Unite. În lagărul militar de la Guantanamo Bay, în închisorile secrete ale CIA[xxviii]… poate. Sunt locuri ascunse vederii și statului de drept. Dar nu pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Din nefericire, mentalitatea inchizitorială a vânătorii de vrăjitoare nu a dispărut. Nici fanatismul politico-religios. În Statele Unite, un auto-da-fé frumos contează încă mai mult decât ar trebui. În orice caz, mult mai mult decât ar permite-o pretinsa raționalitate a societății moderne.

Mai ales atunci când criza economică (dușmanul invizibil al „mâinii invizibile”) se suprapune peste o criză militar-polițienească (atunci când „dușmanul din interior” nu este diferit de „dușmanul din exterior”), violența fizică nu mai poate fi disociată de violența simbolică. Dar cea de-a doua o depășește pe cea dintâi sub aspectul intensității. Iată mijloacele prin care violența simbolică călăuzește aplicarea strategică a constrângerii: demascările publice; înregimentarea și subordonarea partizană a profesiunilor intelectuale (fie că e vorba de profesori, cercetători, informaticieni, jurnaliști, judecători, medici, literați, preoți etc); pedepsele exemplare; diminutivarea principiilor constituționale ale democrației liberale; exultarea valorilor supraviețuirii și a instinctului teritorial de ierarhie, în detrimentul solidarității comunitare; valorificarea electorală a urii și spaimei; organizarea de Jocuri ale Foamei între salariați, săraci, bătrâni și bolnavi, precum și în interiorul acestor categorii, după criterii stricte de performanță; dezlegarea polițiilor secrete sub pretextul creșterii siguranței publice; supravegherea panoptică de proporții planetare.

Nu existența constrângerii și creșterea puterii statului în raport cu garanțiile individuale ale libertății civice ar trebui să ne alarmeze. Perioadele nefaste pentru principiul democratic al egalității politice nu sunt rare în istoria contemporană. Nou este faptul că politica statelor demo-liberale devine din ce în ce mai anti-civică și mai inumană, din ce în ce mai intens, din ce în ce mai des, sub justificarea unei stări de excepție perpetue. Această stare are ca suport un fel de dogmă a excepției continue.[xxix]

Transformarea la care mă refer vine nu din pulsiunea oarbă a violenței fizice, implicită în orice tip de dominație, ci dintr-un sistem discursiv justificator autonom, bine hrănit, hiperactiv, omniprezent, entuziast, pasionat, competent.[xxx] El invocă violența militar-polițienească, însă cu moderație, cu îndelungate faze preparatorii, cu numeroase justificări academice, precedate de emisiuni TV și sondaje de opinie. Este o copie inversată a societății civile, așa cum anti-materia este o replică de sens opus a materiei. Curbarea gravitațională a spațiului public pe care o provoacă această anti-materie a politicii democratice este atât de mare, încât e greu de crezut că sfera publică digitală va reuși să o contrabalanseze în viitorul apropiat.

Ovidiu Gherasim-Proca,

Iași,

3 ianuarie 2014


[i] Baila Olidort, „Aaron Swartz and the Pursuit of Knowledge”, Huffington Post, http://www.huffingtonpost.com/baila-olidort/aaron-swartz-and-the-pursuit-of-knowledge_b_2529526.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[ii] U. S. Attorney’s Office (USAO), „U.S. Attorney’s Office – U.S. Department of Justice”, http://www.justice.gov/usao/ma/news/2011/July/SwartzAaronPR.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[iii] Kevin Cullen, „On humanity, a big failure in Aaron Swartz case – The Boston Globe”, BostonGlobe.com, http://www.bostonglobe.com/metro/2013/01/15/humanity-deficit/bj8oThPDwzgxBSHQt3tyKI/story.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[iv] David Kravets, „Attorney General: Aaron Swartz Case Was a «Good Use of Prosecutorial Discretion» | Threat Level | Wired.com”, Threat Level, http://www.wired.com/threatlevel/2013/03/holder-swartz-case/, consultat la 1 ianuarie 2014.

[v] Aaron Swartz Memorial at the Internet Archive, Part 1, 2013, https://www.youtube.com/watch?v=x3Fz1V3LZtw&feature=youtube_gdata_player

[vi] John Schwartz, „Aaron Swartz, Internet Activist, Dies at 26”, The New York Times, 12 ianuarie 2013, http://www.nytimes.com/2013/01/13/technology/aaron-swartz-internet-activist-dies-at-26.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[vii] „Public Access to Court Electronic Records”, http://www.pacer.gov/, pagină web consultată la 28 decembrie 2013.

[viii] John Schwartz, „An Effort to Upgrade a Court Archive System to Free and Easy”, The New York Times, 13 februarie 2009, http://www.nytimes.com/2009/02/13/us/13records.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[ix] Publice, deoarece rezultatele științifice trebuie să fie accesibile publicului ca să fie recunoscute ca atare, așadar validate printr-o dezbatere la care să poată participa oricine dorește să le testeze − private, pentru că poți face afaceri profitabile, vânzându-le la bucată.

[x] U. S. Attorney’s Office (USAO), „U.S. Attorney’s Office – U.S. Department of Justice”, http://www.justice.gov/ usao/ma/news/2011/July/SwartzAaronPR.html, consultat la 28 decembrie 2013. Este adevărat, acuzația de furt ar trebui să aibă și înțeles potrivit regulilor logice elementare. Ar trebui, spre exemplu, ca autorii să aibă un drept de proprietate exclusiv și neîngrădit asupra creațiilor culturale la apariția cărora au contribuit, ceea ce Constituția Statelor Unite nu permite deocamdată. Dar ranga argumentului este la fel de repede pusă la treabă precum argumentul răngii, așa că nu ar trebui să ne pierdem în divagații filosofico-juridice inutile, atât timp cât progresul tehnologic ne-a binecuvântat cu încununarea inovației științificemoderne: scaunul electric.

[xi] „Remember Aaron Swartz”, Celebrating Aaron Swartz, http://www.rememberaaronsw.com, consultat la 31 decembrie 2013.

[xii] „Home | About JSTOR”, http://about.jstor.org/, consultat la 30 decembrie 2013.

[xiii] Meredith Schwartz, „Many JSTOR Journal Archives Now Free to Public”, Library Journal, http://lj.libraryjournal.com/2013/01/academic-libraries/many-jstor-journal-archives-now-free-to-public/, consultat la 31 decembrie 2013.

[xiv] Library Journal Archive Content, „JSTOR Announces Free Access to 500K Public Domain Journal Articles”, Library Journal, http://lj.libraryjournal.com/2011/09/academic-libraries/jstor-announces-free-access-to-500k-public-domain-journal-articles/, consultat la 31 decembrie 2013.

[xv] „JSTOR Statement: Misuse Incident and Criminal Case”, About JSTOR, http://about.jstor.org/news/jstor-statement-misuse-incident-and-criminal-case, consultat la 28 decembrie 2013.

[xvi] Nu costă nimic să folosești valorile culturale produse de cercetători pentru a le oferi contra cost altor cercetători. Nimic nu se pierde: ei muncesc, ei plătesc. Acesta este un plan de afaceri infailibil.

[xvii] John Levin, „The Economics of JSTOR”, Anterotesis, http://anterotesis.com/wordpress/2011/07/economics-of-jstor/,  consultat la 28 decembrie 2013.

[xviii] Uneori, statele subdezvoltate subvenționează suplimentar astfel de afaceri, obligând universitățile să facă salturi cantitative în producția de text științific special destinat publicării în băncile de cunoaștere străine. Scopul urmărit este cel al „internaționalizării” forțate a producției științifice locale. Desigur, consecințele acestei creșteri nenaturale a ofertei asupra economiei bunurilor culturale naționale, prima dintre ele fiind devalorizarea, nu interesează pe nimeni. Contează doar creșterea rapidă a producției la hectar (de text tipărit), în așa fel încât să fie ajunse din urmă statele care nu implementează politici de autocolonizare culturală. Unii observatori occidentali rămân surprinși de faptul că oamenii de știință din aceste societăți bântuite de sărăcie, boli și ignoranță nu numai că nu se opun, dar și îmbrățișează cu entuziasm aceste politici.

[xix] Există în lumea academică și imitatori atât de ignoranți, încât își fac o vocație din a copia. Iar atunci când se pun pe treabă, înscăunați în vreo „funcție de conducere”, copiază din lumea întreagă mai mult ideile proaste decât ideile bune. Firește, asta nu înseamnă că ideile bune nu pot fi transformate în idei proaste, dacă prostul care le copiază pune și puțin suflet în ceea ce face.

[xx] „Mona Pivniceru (AMR): Codul fiscal, modificat în dispreţul legii”, http://www.agerpres.ro/media/index.php/ justitie/item/17320-Mona-Pivniceru-AMR-Codul-fiscal-modificat-in-dispretul-legii.html, consultat la 28 decembrie 2013.

[xxi] Karolin Schaps și Estelle Shirbon, « Assange’s embassy life is cramped but connected », Reuters, 20/08/2012.

[xxii] Ellen Nakashima, « In brig, WikiLeaks suspect Bradley Manning ordered to sleep without clothing », The Washington Post, 06/03/2011.

[xxiii] Paul Lewis at Fort Meade, Bradley Manning given 35-year prison term for passing files to WikiLeaks, http://www.theguardian.com/world/2013/aug/21/bradley-manning-35-years-prison-wikileaks-sentence

[xxiv] Nu văd nimic detestabil în lucrul acesta, oricine ar trebui să aibă libertatea de a-și organiza speranțele și viața hormonală cum dorește, mai ales dacă îl așteaptă un pat de celulă și colegi de temniță cu moravuri militare.

[xxv] Margaret Hartmann, Ahead of His Sentencing, Bradley Manning Says, ‘I’m Sorry I Hurt the United States’, http://nymag.com/daily/intelligencer/2013/08/bradley-manning-im-sorry-i-hurt-the-us.html.

[xxvi] Associated Press, „Chelsea Manning willing to take gender identity fight to court”, The Guardian, 31 octombrie 2013, http://www.theguardian.com/world/2013/oct/31/chelsea-manning-gender-treatment-fight, consultat la 2 ianuarie 2014.

[xxvii] Bernard Rosenthal, Salem Story: Reading the Witch Trials of 1692, Cambridge University Press, 1995, pp. 163-165.

[xxviii] „Secret CIA Prisons”, http://www.huffingtonpost.com/news/secret-cia-prisons/,  consultat la 1 ianuarie 2014. Cu certitudine, în România nu au existat închisori secrete ale CIA. Dacă ar fi existat asemenea încălcări grosolane ale principiului statului de drept, Ambasada SUA la București ar fi reacționat vehement.

[xxix] Criza economică nu se sfârșește, aflăm de la promotorii ei, pentru că șomerii protestează și sindicatele refuză să accepte scăderea arbitrară a salariilor. Guvernele ar fi reușit să nu crească impozitele, dacă li s-ar fi permis să încalce drepturile civile ale pensionarilor. Criza sistemelor publice de asigurări nu va dispărea, pentru că săracii sunt mulți, proști și leneși, iar politicienii sunt interesați de creșterea numărului de alegători. Sistemele de asigurări din țările bogate sunt deficitare din pricina imigranților… care nu vor să muncească. Democrația este prea costisitoare. Respectarea drepturilor și libertăților fundamentale este riscantă și implică risipirea fondurilor publice. Războiul nu trebuie să se sfârșească, deoarece nu au fost eradicate toate cuiburile teroriste.

[xxx] Ar fi o greșeală să nu o recunoaștem, capacitatea tehnico-intelectuală a statelor hacker, a poliției ideilor și a azilurilor intelectuale este astăzi imensă, mult mai mare decât în urmă cu douăzeci de ani.

Advertisements

Comments Off on Noi nu uităm