Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Securitate națională sau libertate rațională? Cum ați devenit suspecți și de ce nu reușiți să vă reabilitați

Posted in Civice by Ovidiu on 15 August 2014

[Publicat pe blogul Social East]

Autoritățile din Republica Malawi și România au anunțat recent introducerea obligației ca informațiile personale de identitate ale utilizatorilor de cartele telefonice preplătite să fie înregistrate în mod obligatoriu începând cu anul 2015.[i] Nu mult după aceea, după exemplul României, Rusia a adoptat regula conectării la punctele publice de acces la Internet doar pe baza documentelor de identitate.[ii] Aceste schimbări nu sunt singulare. Ele nu pot fi separate de politicile globale de supraveghere avansată și înregistrare a datelor provenind din comunicațiile digitale, inițiate ca parte a „războiului împotriva terorismului”, dar devenite ulterior autonome, într-un demers unitar de creștere a puterii instituțiilor statale ce dețin monopolul violenței legale.[iii] Iată de ce, înainte să fie respinse de curțile constituționale sau invalidate de evidența empirică, restricțiile primesc sprijin politic necondiționat. Magnitudinea atentatelor din perioada 2001-2006 a luat pe nepregătite elita politică a statelor democratice afectate. Ca urmare, pe moment, orice răspuns a fost considerat acceptabil din punct de vedere politic, prin consens transpartinic, ca dovadă a încrederii de nezdruncinat în puterea de stat.[iv] Treptat, prerogativele militare și polițienești s-au extins foarte mult, într-o adevărată cursă a înarmării digitale, una care nu distinge însă între prieteni și adversari. Statele din întreaga lume se grăbesc să recupereze ultima parte din puterea suverană pe care o pierduseră în favoarea individului odată cu apariția spațiului public digital nereglementat. Din nefericire, în acest moment există dovezi clare ce indică apariția unui fenomen cunoscut de mult timp în sfera practicilor disciplinare moderne: atunci când statele își extind puterea sau diminuează libertățile civile sub pretextul solidarității în fața unei amenințări terifiante, revenirea la normalitate este dificilă, dacă nu imposibilă.

Însăși ideea eliminării, la scară planetară, a modului clasic de comercializare a cartelelor SIM (Subscriber Identity Module), în scopul întăririi siguranței naționale, este una recentă.[v] Treptat, în plan internațional, în ciuda reacțiilor numeroase venite din partea instituțiilor ce asigură protecția drepturilor omului, astfel de dispozitive juridice universale de supraveghere au început să devină regula, nu excepția. Insistentele reglementări referitoare la supravegherea generalizată pe care statele din întreaga lume le-au adoptat în ultimii zece ani, indiferent dacă este vorba de state democratice sau nu, arată că în momentul de față nimeni nu poate fi creditat cu prezumția de onestitate în relația cu autoritățile polițienești. Atât directiva europeană referitoare la reținerea datelor rezultate din comunicațiile digitale[vi], cât și reglementările americane ce au permis construirea unei imense infrastructuri secrete de supraveghere globală, scandalizând anul trecut opinia publică din statele aliate[vii], au fost concepute ca instrumente excepționale de control, care suspendă de facto anumite drepturi constituționale recunoscute, în numele luptei eficiente cu amenințarea teroristă. Nu mai puțin intruzive sunt normele referitoare la reținerea datelor introduse de curând în Republica Populară Chineză, care a găsit de cuviință să-și actualizeze în 2012 legislația supravegherii Internet-ului, apreciind popularitatea pe care a căpătat-o această practică în statele Uniunii Europene.[viii]

Prin ce sunt astfel de măsuri excepționale? De ce sunt atât de speciale încât a fost necesară specificarea scopului antiterorist? Ceea ce astfel de reglementări au adus nou nu este, așa cum s-ar putea crede, restrângerea unor garanții constituționale oricum prea extinse, de care răufăcătorii abuzează, înarmați fiind cu tehnologii de telecomunicații moderne. Statele dispun de mult timp de legislația care permite restrângerea ori încălcarea drepturilor fundamentale ale persoanelor împotriva cărora există acuzații motivate sau „suspiciuni rezonabile”. Au și tehnologia necesară. Ar fi straniu să ne imaginăm că înainte de adoptarea USA PATRIOT Act (Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and Obstruct Terrorism Act)[ix] suspecții care deveneau ținta anchetelor polițienești în Statele Unite nu puteau fi supravegheați suficient de atent, fiind protejați de lege precum ceilalți cetățeni, asupra cărora nu plana vreo suspiciune. Sau că statele din Uniunea Europeană nu aveau capacitatea tehnică și juridică de a reține datele contextuale rezultate din comunicațiile digitale (metadata) înainte de anul 2006, în cazul în care ar fi existat un mandat în acest scop. Sau nu puteau înregistra convorbirile telefonice ale persoanelor bănuite că ar participa la activități infracționale. În orice stat de drept (Rechtsstaat), prin opoziție cu statul polițienesc (Polizeistaat), există proceduri judiciare prin care organele de urmărire penală sunt îndreptățite să încalce temporar drepturile constituționale ce protejează intimitatea sau secretul corespondenței, în interesul aplicării legii, cu garanții solide de obiectivitate și interdependențe instituționale destinate să evite abuzul.[x] De asemenea, pretinsul anonimat oferit de cartelele preplătite nu este nimic mai mult decât o iluzie, însăși analiza conceptului de anonimitate în cazul convorbirilor telefonice supravegheate arătând că identificarea persoanelor poate fi făcută în absența înregistrării prealabile a numelui utilizatorului.[xi]

Noutatea absolută a acestor politici de anvergură globală, care transcend în prezent diferențele dintre diversele regimuri politice, ducând la estomparea departajărilor între democrații și autocrații, este înlocuirea măsurilor de supraveghere și control ce aveau țintă precisă, motive determinate, clar specificate, cu supravegherea generalizată și suspiciunea universală. Ceea ce înseamnă, nici mai mult, nici mai puțin, că acum nu este necesară vreo argumentație pentru ca viața privată să-ți fie invadată și pentru ca statul să se asigure că ești supravegheat în permanență, asemeni oricărei persoane bănuite de comiterea unor infracțiuni grave. Argumentele în genere devin irelevante din pricina efortului uriaș de public relations investit de către actorii statali, direct sau indirect, cu această ocazie. Atunci când deliberarea juridică rațională este înlocuită de PR, argumentele nu au nicio șansă, chiar dacă este nevoie de ele.

În plus, în Statele Unite, nodul de comunicații digitale al universului cunoscut, controlul reciproc al instituțiilor statului, desfășurat anterior noilor reglementări în condiții de publicitate acceptabile, a fost înlocuit treptat cu anchete secrete, autorizate în secret, având urmări secrete.[xii] Îndepărtarea separației public/privat a fost completată cu îndepărtarea distincției public/secret.

Trecând de un prim nivel de analiză, nu e vorba aici nici măcar de protejarea sau contestarea unui drept anume. În cauză este recâștigarea superiorității absolute a statului, eliminarea entropiei anarhice apărute în spațiul public odată cu răspândirea de neoprit a tehnologiei digitale. Lupta pentru recâștigarea supremației statului în raport cu individul se dă în multe forme, pe mai multe fronturi. Victimele colaterale sunt drepturile omului, statul de drept și responsabilitatea democratică.

Supravegherea panoptică universală își produce propriile temeiuri

Treptat, urmărirea este înlocuită de căutare. Filosofia penală a funcției polițienești se transformă. Ceea ce este pe cât de semnificativ, pe atât de puțin înțeles. În condiții de maximă sofisticare tehnică, punctele de vedere ale instituțiilor polițienești și cele ale asociațiilor ce susțin protecția drepturilor omului ajung să fie destul de obscure. Din ce în ce mai rar vom întâlni explicații accesibile despre tehnopolitica supravegherii de masă. Suprarealismul panoptic este contraintuitiv.

Spre exemplu, susținătorii supravegherii permanente afirmă că datele colectate nu vor fi folosite decât dacă există indicii temeinice, „suspiciuni rezonabile”. Datele reținute − date care, ne amintesc ei de fiecare dată, nu se referă la conținut, ci la informații de context, despre conținut și despre persoane – dispar așa cum au apărut, după o perioadă oarecare.

Totuși, mijloacele folosite nu concordă cu scopurile declarate. Vocile critice scot în evidență faptul că, în realitate, procedurile de supraveghere fiind confidențiale sau secrete, nu avem certitudinea că vor fi folosite în mod judicios de către autorități sau de către operatori. Deși există puține dovezi referitoare la utilitatea lor, este cert că treptat, chiar prin intermediul procedurilor legale, folosirea acestora devine din ce în ce mai facilă, mai arbitrară, din ce în ce mai puțin controlată, din ce în ce mai extinsă. Urmărirea unui suspect este mult diferită de căutarea într-o bază de date cu informații despre milioane de persoane și comunicările lor. Urmărirea examinează în detaliu comportamentul persoanei. Căutarea, în schimb, înseamnă scotocirea a mii de informații legate între ele, despre mulți oameni în cazul cărora nu există niciun indiciu infracțional. Informațiile irelevante parcurse astfel nu sunt folosite poate (procedurile secrete nu ne permit să aflăm), dar intimitatea persoanelor incluse în căutare este cu certitudine violată.

Dacă, să spunem, un terorist palestinian în devenire, așadar o persoană care crede în propria vocație teroristă, trimite mesaje de e-mail nesolicitate unui bărbat necunoscut oarecare din Statele Unite ale Americii, în scop propagandistic, atunci cum poate justifica moral autoritatea polițienească faptul că unul sau mai mulți agenți se interesează de relațiile de familie ale destinatarului, de relațiile lui amoroase, de prietenii lui, de siturile pe care le vizitează?[xiii] Evident, e posibil ca lucrurile să nu se oprească aici. O asemenea conexiune întâmplătoarea poate declanșa o cercetare secretă aprofundată. Vor fi descoperite, să zicem, postările de pe rețelele de socializare online care ar putea scoate în evidență faptul că respectivul cetățean american critică insistent politica SUA în Orientul Mijlociu. Militanții Hamas, organizație repertoriată în multe state ca grupare teroristă, fac la fel. Ar fi riscant ca autoritățile să presupună că e vorba de un fapt irelevant, destul de obișnuit îl lumea rețelelor de socializare. Așa că precauția polițienească ar îndreptăți, ulterior, supravegherea celor care comentează aprobator astfel de postări, și așa mai departe.

Poate că ofițerii vor descoperi persoane care expun opinii pe care ei le consideră nepatriotice. De ce să nu presupunem, uzând de aceeași logică a suspiciunii, că acei ofițeri vor dori să le dea o lecție. Supravegherea continuă le va da posibilitatea să găsească în cele din urmă un delict. La urma urmei, în Statele Unite legea îngăduie arestarea unei persoane care trece strada în mod iresponsabil printr-un loc nepermis.[xiv] Dacă vrem să-i dăm cetățeanului cu vederi nepatriotice o lecție… găsim noi ceva.

Repet, aceste presupuneri sunt rodul suspiciunii. Dacă relația dintre stat și individ trebuie să se întemeieze pe suspiciune, atunci suntem îndreptățiți să considerăm plauzibile, chiar obligatoriu de luat în seamă, și scenariile de mai sus. Supravegherea generalizată este imposibil să nu producă suspiciuni aparent rezonabile, când, în realitate, rezonabilitatea este ultimul lucru care ar putea-o caracteriza. Cine garantează că erorile nu vor fi declarate informații relevante? Cum stabilim când s-a întrecut măsura dacă nu există o măsură? Expresia „suspiciune rezonabilă” este înșelătoare. Poate fi rezonabilă o persoană suspicioasă? Atitudinea celui care suspectează pe toată lumea are mai mult de-a face cu absența încrederii, mentalitatea inchizitorială și curiozitatea nestăpânită decât cu rațiunea sau moderația.[xv] Practic, în loc ca procedurile polițienești să adopte metoda falsificării, încercând să distingă între persoanele periculoase și celelalte pe baza unor teste clare, menite să infirme ipotezele cercetării penale[xvi], în numele prezumției de nevinovăție și a unei concepții riguroase despre adevăr, ele primesc permisiunea legală de a adăuga la nesfârșit, cu ajutorul supravegherii preventive, motive pentru a invada viața privată a persoanelor până vor fi găsite puținele exemple care ne sunt prezentate ca probe ale eficienței sistemului.

Abordarea descrisă anterior este străină de tradiția politică a republicilor democratice și este total neindicată democrațiilor recente. Este cu atât mai puțin recomandată acelor țări în care trecutul totalitar obsedează încă. Față de astfel de evoluții, era de așteptat ca spiritele lucide din statele postcomuniste să aibă o naturală reacție de respingere, o oarecare anxietate. Ștergerea graniței dintre spațiul public și cel privat, reducerea siguranței naționale la supremația serviciilor secrete, prezumpția generală că oricare dintre cetățeni, indiferent de condiția socială și trecutul lui, este un potențial adversar al statului, toate acestea fac parte din amprenta politică distinctivă a totalitarismului.[xvii]

Lupta împotriva terorismului nu s-a sfârșit, pare că nu se va sfârși prea curând. Dar pretextul amenințării teroriste nu mai este necesar. Cum era de așteptat, odată ce măsurile excepționale au fost adoptate, în ciuda protestelor și în pofida hotărârilor judecătorești pronunțate împotriva lor, instituțiile polițienești nu vor renunța la puterea pe care au dobândit-o atât de ușor în numele „stării de excepție”. Iar „starea de excepție”, veritabilul revelator al puterii, va fi abandonată la fel de greu ca și puterea. Atunci când Binele se luptă cu Răul, nimeni nu stă să se încurce în amănunte procedurale și drepturi constituționale. Motive pot fi găsite destul de ușor. Argumentele falacioase sunt întotdeauna foarte eficiente, deoarece prezintă lucrurile simplu, oferind certitudini de-a gata și puncte de vedere interesante, numai bune de imitat. Noile conflicte economico-militare, protestele de stradă, militantismul organizațiilor extremiste sunt întotdeauna îngrijorătoare. Actualmente, prin terorism instituțiile puterii de stat pot înțelege aproape orice: acțiuni ale unor grupări paramilitare secesioniste (cazul rebelilor din Sloviansk, în estul Ucrainei)[xviii], blocarea unor situri web, publicarea de informații secrete ale instituțiilor publice (cazul grupului Anonymous Romania, implicat în activități de „terorism cibernetic”)[xix] sau chiar militantismul grupărilor ecologiste al protestatarilor ce denunțau presupuse fapte de corupție în cazul Roșia Montana. Acestea din urmă au fost calificate cu titulatura deloc liniștitoare de „organizații extremiste eco-anarhiste”.[xx]

Când dușmanii din interior nu sunt suficient de înspăimântători, conflictele militare și confruntările geopolitice regionale pot oricând să le țină locul. Nevoia de siguranță și ordine publică apare frecvent ca temă de campanie electorală. În ultimă instanță, de ce să ne limităm la infracțiunile grave? În fond, cu cât poliția eșuează mai frecvent să-i apere pe cetățeni, cu atât va fi mai populară cererea de a spori puterea polițienească, oricât de absurd ar fi acest lucru.

Gardienii binelui comun

Este adevărat, trăim într-o lume plină de pericole. Oricând hoții sunt capabili să-ți fure bunurile fără ca poliția să te ajute. Oricând poți fi șantajat, oricând poți fi amenințat de clanurile interlope cu conexiuni la nivel înalt, în instituții judiciare sau politice. Grupurile de infracționalitate organizată pot să-ți ceară taxă de protecție, să-ți subtilizeze banii din cardul de salarii sau chiar să te priveze de asigurarea pe care o plătești conștiincios, crezând că astfel îți cresc șansele de a beneficia de îngrijire atunci când bătrânețea nu îți va mai permite să muncești din greu.[xxi] Pe Internet te pândesc alți indivizi periculoși. Hackerii și virusurile informatice vor să-ți fure datele cardului bancar sau să-ți distrugă munca, teroriștii pun la cale atentate. Se presupune că acești răufăcători trăncănesc mult la telefon cu ajutorul cartelelor preplătite, fără ca cineva să poată afla cine sunt și fără ca ei să-și dea seama că pot fi supravegheați. Nu mai vorbim de timpul petrecut pe Facebook. De aceea, politicienii români au propus o serie de modificări legislative în scopul creșterii siguranței cetățenilor și pentru combaterea terorismului.

Primul set de modificări se referă la legea ce ar urma să completeze Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 111 din 2011 privind comunicațiile electronice. Cele mai importante prevederi din cuprinsul ei se referă la obligația cumpărătorilor de cartele preplătite de a oferi datele de identificare ale persoanei furnizorilor de servicii și obligația persoanelor juridice care oferă puncte de acces la Internet publice de a asigura înregistrarea și păstrarea datelor pe care le colectează pentru o perioadă de 6 luni. Al doilea are în vedere instituirea unei Legi privind securitatea cibernetică a României, care ar urma să ofere serviciilor publice secrete − exprimarea este intenționat completă, pentru a arăta sensul ascuns al conceptului de „serviciu secret” și contradicția logică pe care se întemeiază − un avantaj semnificativ în războaiele cibernetice ale viitorului.

În scopul de a da subiectului atenția ce i se cuvine, mă voi referi aici doar la legea pentru modificarea Ordonanței nr. 111 din 2011, ea fiind deja adoptată și făcând obiectul unei excepții de constituționalitate ridicată de Avocatul Poporului. Din aceleași considerente, dar și pentru a evita accentele satirice, nu voi aduce în discuție aici explicațiile de un umor irezistibil pe care susținătorii noilor reglementări le-au invocat în sprijinul Legii privind securitatea cibernetică a României în cadrul Comisiei de Tehnologia Informațiilor și Comunicații din cadrul Camerei Deputaților.[xxii]

Reglementarea referitoare la înregistrarea obligatorie a tuturor utilizatorilor de cartele SIM nu te face să zâmbești, nici nu poate să le dea cetățenilor încredere în instituțiile care pretind că îi apără, dimpotrivă. Împinsă de mai multe ori către legislatori începând cu anul 2011[xxiii], dar respinsă în mod repetat, ea este justificată nesincer, într-o manieră concepută parcă în scopul de a compromite ideea non-discriminării, una dintre cele mai importante în patrimoniul juridic al egalității civice. Lucrul acesta rezultă chiar din expunerea de motive care însoțește proiectul de lege.[xxiv] Cea mai mare parte a motivării se referă la o pretinsă discriminare care ar trebui să fie corectată. Discriminați ar fi consumatorii ce posedă contracte de abonament, pentru că doar datele lor personale sunt prelucrate, nu și cele ale utilizatorilor care nu doresc să încheie contracte, aproximativ 70% dintre consumatori.

Pornind de la o asemenea utilizare a conceptului de discriminare, s-ar putea stabili că utilizatorii mijloacelor de transport în comun care călătoresc ocazional, pe baza tichetelor, sunt beneficiari ai unei discriminări pozitive, deoarece nu li se cere prezentarea informațiilor de identificare atunci când se eliberează biletele și se face controlul abonamentelor. Posesorii de abonamente ar fi discriminați negativ. De asemenea, această situație injustă ar impune, pentru ca regulile să fie nediscriminatorii, verificarea identității cumpărătorilor de bilete în momentul achiziționării și al controlului, ceea ce este, trebuie să recunoașteți, absurd.

Exemplul de mai sus, al subscripției pentru serviciul de transport în comun, indică viciul fundamental al supravegherii panoptice, anume faptul că ignoră total rațiunile practice ale diverselor acțiuni pe care încearcă să le reglementeze, dezumanizându-se, dezumanizându-și subiecții. În cazul concret la care ne referim, legea include și obligativitatea înregistrării identității utilizatorilor oricărui punct de acces pus la dispoziție gratuit de către firme și instituții (persoane juridice). Vă imaginați care sunt implicațiile practice ale acestei cerințe. Oamenii raționali au așteptări raționale. Probabil că puține instituții vor mai oferi acest serviciu dacă nu este absolut necesar pentru desfășurarea activității lor. Iar dacă îl vor oferi, puțini vor fi dispuși să sară peste hopul birocratic pentru a se conecta la Internet prin parcuri și baruri.

Cu atât mai bine, va zice cineva. Poate vor comite mai puține infracțiuni…

Însă majoritatea imensă a celor care vor fi agasați de aceste reguli exagerate nu sunt infractori. Pare anormală diferențierea dintre utilizatorii de cartele preplătite și ceilalți? Doar dacă nu folosești cartelele preplătite. Este absolut normal din punct de vedere practic ca cei mai mulți dintre posesorii de telefoane mobile să le prefere, chiar dacă nu sunt infractori, pentru că nu doresc să suporte costurile sau riscurile contractelor de abonament. A-i obliga să facă contrariul înseamnă a le face un serviciu? Nicidecum. Înseamnă în primul rând a le nesocoti libertatea. Democrațiile liberale ar trebui să prețuiască libertatea cetățenilor lor, nu să o devalorizeze ori de câte ori au ocazia. În al doilea rând, a-i obliga să susțină financiar tocmai deserviciul ce le este făcut de către stat astfel și să accepte degradarea comunității democratice ca fapt inevitabil, impus prin lege.

Oare de ce nu doresc foarte mulți cetățeni să încheie contracte cu companiile de telecomunicații? Un motiv este comoditatea. Altul este poate acela că nu se simt protejați împotriva fraudelor sau erorilor. Dacă folosești cartele preplătite, nu poți să consumi mai mult decât reușești să achiți. Dacă ești victima unei înșelătorii telefonice, nu ai cum să fii amenințat de o criză financiar-familială serioasă. Este firesc ca persoanele afectate de sărăcie să încerce să evite astfel de riscuri. E firesc ca un salariat cu o stare socială precară să-și dorească să nu fie legat de un contract ce impune perioade minime de subscripție relativ îndelungate. Acești oameni, mulți trăind la țară, au o situație financiară nesigură și nu doresc decât să-și vadă de ale lor, fără să intre în necazuri mai mari decât au. Este încheierea unui contract de subscripție pentru serviciul de telefonie mobilă lipsită de riscuri? Să observăm executările silite având ca obiect plata facturilor de telefonie. Unele companii solicită chiar informații detaliate despre contractele prin care abonații au intrat în posesia propriilor locuințe, acumulând astfel date despre proprietățile imobiliare ale abonaților, în așa fel încât aproape că rivalizează cu registrul de publicitate imobiliară creat de stat (registrul de carte funciară). Neîncrederea în capacitatea acestor firme de a-i asigura pe clienți că informațiile nu vor fi utilizate fraudulos nu este un motiv suficient pentru a folosi cartelele preplătite?

Revenind la proiectul de lege, abia spre sfârșitul expunerii de motive, în treacăt, este menționată chestiunea siguranței naționale, cea care a fost însă mobilul principal pentru susținerea inițiativei. Acest lucru rezultă nu numai din faptul că ea își are originea în deliberările Consiliului Suprem de Apărare a Țării[xxv], dar și din explicația menționată la secțiunea „impact social” (sic!), scrisă în cea mai cursivă neolimbă orwelliană: „aplicarea proiectului de act normativ va asigura un climat de normalitate și siguranță civică, prin prevenirea criminalității, inclusiv a formelor sale grave ori cu caracter transfrontalier, precum și a actelor de terorism”.

Este greu de presupus că un climat de siguranță civică se poate institui la comandă, prin recursul la impulsul voluntarist al controlului total. De ce ar avea cineva încredere într-un stat care își exprimă atât de invertit neîncrederea în proprii cetățeni? Cum poți avea încredere în descrieri ale problemelor de securitate regionale care par decupate din benzile desenate cyberpunk, exagerând în mod copios capacitatea calculatoarelor de a ataca sau de a produce daune materiale?[xxvi]

În ultimă instanță, cererile repetate de sporire a puterii polițienești cresc incertitudinea și nesiguranța, arătând că instituțiile care ar trebui să aibă grijă de securitatea națională nu se consideră capabile să facă față provocărilor recente fără a interveni excesiv, disproporționat, împotriva propriilor cetățeni. Există relatări documentate care arată că în România ultimilor ani interceptările telefonice în cazuri în care se presupune că siguranța națională este afectată sunt din ce în ce mai numeroase.[xxvii] Stenogramele convorbirilor telefonice sunt un mijloc preferat de probă în procesele penale și un deliciu mediatic gustat de public. Rezultă de aici un climat de normalitate? Într-o țară în care practica ascultării telefoanelor amintește încă de poliția politică a dictaturii lui Nicolae Ceaușescu? Într-o țară a Uniunii Europene care a primit în mod repetat sancțiuni pentru încălcarea drepturilor omului prin interceptarea ilegală a convorbirilor telefonice?[xxviii] Nu.

Superficialitatea și ignoranța sunt cele mai mari amenințări la adresa siguranței naționale

Cel mai mare pericol al vremurilor noastre vine însă din incapacitatea de a trata probleme foarte serioase altfel decât superficial. Confirmând previziunile lui Habermas referitoare la incapacitatea sferei publice burgheze de a mai susține valorile emancipării, ale deliberării democratice, ale libertății de gândire și interogare critică, dezbaterea publică hipermediatizată de azi prezintă peisajul întunecat al confuziei și al îndepărtării de reflecția sceptică. Politicienii statelor democratice din întreaga lume, secondați de un întreg aparat ideologic, consideră că este necesar să invoce urgența și pericolul iminent cu aceeași ușurință cu care o fac liderii statelor nedemocratice.[xxix] Astfel, reprezentanții aleși înlocuiesc încrederea cu suspiciunea, participarea civică cu măsuri excepționale de menținere a ordinii publice, cooperarea internațională cu spionajul. Uneori chiar partenerii cei mai puternici intră în conflict deschis din acest motiv, așa cum o demonstrează recenta expulzare a unui oficial CIA (Central Intelligence Agency) din Germania.[xxx] Atunci își amintesc probabil și politicienii importanți că exista cândva în democrațiile liberale o grijă deosebită pentru protejarea libertății individuale față de ingerințele polițienești și controlul scăpat de sub control.

În statele democratice care țin să rămână fidele principiilor moderne larg recunoscute ale liberalismului politic, superficialitatea și ignoranța sunt cele mai grave amenințări la adresa siguranței naționale. Aceasta deoarece subminează chiar rațiunea de a fi a guvernării prin acțiune cetățenească, participare responsabilă și consimțământ informat. În statele nedemocratice, pseudodemocratice sau semidemocratice, ignoranța în chestiunile ce țin de drepturile omului este politică oficială, iar cunoașterea nu folosește la mare lucru. Supunerea față de puterea supremă este suficientă. Confuzia și cultivarea ignoranței, deși sunt căi facile către controlul mulțimilor recalcitrante sau al indivizilor încăpățânați, sunt fatale pentru republicile democratice. Nu în sensul că le fac să dispară ca urmare a erorilor comise de lideri, eventualitate deloc de neglijat, ci pentru că le transformă în opusul lor.

Politicienii și oficialii instituțiilor publice din România care au susținut proiectele de lege, chiar și unele voci (bizare, este adevărat) ale societății civile, au făcut pe deplin dovada superficialității în abordarea noii reglementări. Îmbucurător este faptul că au existat organizații non-guvernamentale care, asumându-și riscul de a fi considerate „amenințări la adresa siguranței naționale”, consecvente în raport cu misiunea lor și informate fiind, au făcut tot ce a fost posibil pentru a readuce lucrurile în sfera normalității și a civismului. Dacă nu au reușit, nu e vina lor. Responsabilitate civică este una dintre valorile cele mai rare în vremurile noastre.

Totuși, este important să observăm cum a fost ignorată multitudinea de argumente „contra”, pentru a scoate în evidență puținele și șubredele argumente „pro”. Nu le voi expune în detaliu pe cele din urmă, pentru că, în ciuda logicii lor rudimentare, au triumfat în fapt − proiectul de lege a fost adoptat. Este util totuși să prezentăm acele puncte de vedere care le arată nuda nulitate.

Rezumând, se poate observa că pozițiile favorabile proeminente sunt de două tipuri. Unele se reduc la eterna invocare a autorității pe care o posedă orice este străin și, pe cale de consecință, „model” pentru localnici. Având la origine practica autoflagelării culturale și complexele de inferioritate de tip colonial din care ea purcede, „chemarea străinătății” generează probabil cel mai previzibil și inflexibil tipar argumentativ în dezbaterile publice din România, dovadă a înclinației parohial-periferice adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, de la vlădică la opincă. Este vorba așadar de pseudo-argumente, care dispar de îndată ce luăm în considerare experiența altor state nu ca „model”, ci ca element al unei aprecieri comparative complexe, preocupată de realitatea propriu-zisă, nu de reflectarea ei în oglindă (obsesia cochetă pentru „imagine”, imitarea „țărilor civilizate”, argumentul „nu suntem singurii care facem asta” etc).[xxxi]

Altele se constituie în reflecții criminologice despre importanța supravegherii latente în combaterea infracțiunilor. Ele sunt cu adevărat importante. Merită o atenție deosebită, pentru simplul motiv că, atunci când nu sunt de-a dreptul fanteziste sub aspect științific, ocolesc în mod deliberat imperativul politic al protejări drepturilor omului, ancorându-se, cu ajutorul politicii penale pe care o promovează, într-o viziune neliberală, nedemocratică, a societății bune.[xxxii]

Este incredibilă ușurătatea cu care dorința de a fi în rând cu lumea și presupusele presiuni ale partenerilor euroatlantici ai României au fost invocate în sprijinul Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice. Analiza atentă arată că astfel de alegații clar-obscure ascund o realitate mult mai diversă și mai lipsită de unanimitate decât ar reieși din declarațiile oficialilor SRI. Dacă partenerii transatlantici ai României (expresie care se referă de obicei la Statele Unite) au criticat lipsa unei măsuri de acest fel, de ce au făcut-o? Politicienii din Statele Unite nu au adoptat o astfel de reglementare. De ce ar trebui să o facă politicienii români, la recomandarea cărei instituții politice americane? Dacă partenerii europeni au emis opinia că absența înregistrării obligatorii este o mare vulnerabilitate pe care o „exportă” România în Uniunea Europeană, atunci este foarte important să știm care dintre ei. Belgia, care nu a adoptat o asemenea lege, sau Germania, care a făcut-o? Portugalia, fără o lege de acest fel, sau Spania, care posedă una? Polonia sau Ungaria? Cehia, care a respins reglementarea, sau Olanda, care a adoptat-o? Marea Britanie, sau Franța?[xxxiii]

Studiul care cuprinde harta exemplelor de mai sus, realizat de asociația companiilor GSM (GSM Association, GSMA) în 2013, este citat de susținătorii supravegherii preventive generalizate pentru că arată că, în momentul de față, 80 dintre statele lumii au introdus deja obligația înregistrării datelor personale pentru cartelele preplătite. Dacă „argumentul turmei” ar fi unul valid din punct de vedere logic – „o mulțime oarecare hotărăște ceva, așadar hotărârea aceea merită să fie urmată” – puterea exemplului este folosită aici atât de trunchiat, atât de lipsit de sens, încât l-ar anula. Același raport al GSMA arată că aproape 50% dintre statele invocate (37) sunt țări africane, afectate de subdezvoltare, sărăcie și guvernare abuzivă. Acesta este și motivul pentru care puținele cercetări academice despre subiect se concentrează asupra țărilor din Africa[xxxiv], iar concluziile lor nu sunt elogiative. De altfel, masa suspecților africani este imensă, estimându-se că procentajul utilizatorilor de cartele preplătite depășește 90%. În ansamblu, statele cu experiență democratică îndelungată sau fără un regim politic problematic din punctul de vedere al respectării drepturilor omului sunt minoritare.

Tipul acesta de argumentum auctoritatis, invocat atât de des și atât de simplist la noi[xxxv], nu rezistă nici dacă este evaluat după propriile criterii. Refuzând anterior aprobarea legii, România se găsea într-o „companie selectă” de mai bun renume sub aspectul calității democrației și al respectării drepturilor omului decât acum. Canada, Marea Britanie, Cehia, România erau în 2013 singurele state care respinseseră deja noua legislație. Mexicul poate fi plasat într-o clasă aparte, deoarece respingerea a urmat acolo adoptării, nu a fost o respingere de principiu, ca în celelalte cazuri. În 2009, autoritățile mexicane sperau că vor ajuta anchetatorii să limiteze ravagiile infracționalității. După trei ani măsura a fost anulată, pentru că datele empirice au dovedit-o inutilă. Faptul că s-a constatat un risc crescut de utilizare frauduloasă a datelor personale a arătat că noua măsură putea fi considerată chiar o vulnerabilitate, o amenințare la adresa siguranței publice. Autoritățile au raportat o creștere statistică cu 40% a numărului de apeluri telefonice de șantaj și o creștere cu 8% a numărului de răpiri între 2009 și 2010.[xxxvi]

Raportul GSMA menționează multe alte exemple negative. Prea multe pentru o politică susținută atât de insistent ca summum bonum al modernizării. În Rwanda, câteva sute de mii de cartele SIM au fost dezactivate pentru că utilizatorii nu au reuși să-și înregistreze datele personale, în ciuda prelungirii repetate a termenelor limită. Australia este menționată pentru costurile imense impuse operatorilor (apreciate la 10 milioane de dolari anual) și pentru sofisticarea tehnică a sistemului de identificate (aici fiind considerată un exemplu pozitiv). În China, aflată printre statele-exemplu din 2010, mulți cetățeni au criticat măsura, dar nu invocând drepturile omului − ceea ce ar fi antrenat, fără îndoială, persecuția politică − ci teama ca terțe părți (comercianți) să nu se folosească ilicit de datele personale. În Kenia și Nigeria se apreciază că nu există garanții suficiente în privința protejării informațiilor colectate de cei ce ar dori să abuzeze de ele. Locuitorii Afganistanului − ca într-o incredibilă comedie politică a absurdului − au fost puși în dificultate de cerința prezentării actelor de identitate, deoarece foarte mulți dintre ei… nu posedă acte de identitate. Nu ne putem juca cu pericolul terorist în Afganistan. Dar sigur aceasta este calea? Sigur? Nu cumva este vorba aici de o incapacitate foarte periculoasă a agențiilor de securitate? Poate fi corectată lipsa lor de cerebralitate prin creșterea puterii de control?

Studiile de caz prezentate ca exemple pozitive nu lipsesc. Putem menționa succesele deosebite obținute în Emiratele Arabe Unite, Sri Lanka, Turcia sau Uganda. Concluziile raportului sunt formulate fără echivoc, dar nu în favoarea instrumentalizării polițienești: „Un număr din ce în ce mai mare de guverne au introdus recent înregistrarea obligatorie a utilizatorilor de cartele SIM preplătite, sperând că această politică va sprijini creșterea puterii legii și eforturile de combatere a terorismului. Cu toate acestea, până în prezent, nu există dovezi potrivit cărora înregistrarea obligatorie duce la reducerea infracționalității.”[xxxvii] Raportul recomandă încurajarea înregistrării voluntare, precauții, studii de impact laborioase, consultări publice temeinice, utilizarea măsurii ca mijloc de a îmbunătății oferta de e-government, nu în scopul combaterii terorismului sau infracționalității.

Cu adevărat neverosimile sunt considerațiile criminologice emise de susținătorii înregistrării obligatorii. Ei pornesc de la premise pe care orice polițist cu experiență, nu neapărat un teoretician în domeniul politicilor penale, le va considera naive și neprofesioniste. Faptul că infractorii folosesc cartele preplătite nu se datorează neapărat necesităților actului infracțional.[xxxviii] După cum am văzut, acestea sunt cel mai frecvent mijloc de a obține acces la serviciile de telefonie la nivelul întregii populații, peste tot în lume. Iluzia anonimatului ar fi chiar mai utilă în acest caz decât combaterea ei, la fel de iluzorie de altfel. Prima grijă a celor care urmăresc să comită infracțiuni cu ajutorul telefonului mobil va fi tocmai aceea de fura, a împrumuta sau imita identitatea altora. Prin coruperea angajaților din companiile de telecomunicații sau a funcționarilor serviciilor secrete, prin achiziționarea cartelelor în alte state, prin fraude informatice sau prin complicitatea cu posesori de identitate oficială care sunt dornici să o vândă, infractorii se vor grăbi să evite legea, nu se vor îmbulzi cu buletinele în mână la ghișee.

Același raționament se aplică altor date provenite din supravegherea comunicațiilor. Intenția infracțională determină persoanele răuvoitoare să caute mijloace înșelătoare pentru a se disculpa, expunându-i pe ceilalți unor acuzații nedrepte. „Atacurile cibernetice” care îi fascinează pe oficialii SRI vin adesea de pe calculatoare manipulate în așa fel încât să lase o impresie greșită despre originea „atacului”. Infractorii periculoși și teroriștii vor încerca să își disimuleze intențiile, evitând canalele de comunicare supravegheate, sau folosindu-le pentru a comunica doar cu persoane care nu au de-a face cu activitatea infracțională, deschizând o mulțime de piste de cercetare polițienească false. Anders Breivik a reușit să pară inofensiv atunci când cumpăra mari cantități de îngrășământ, nu bazându-se pe neatenția forțelor de ordine sau pe lipsa supravegherii Internet-ului, ci pe capacitatea de a-și modifica propriul comportament. A devenit fermier. Apoi a folosit o parte din îngrășământul cumpărat (prin comenzi online, nota bene!) pentru a confecționa bombe. Credeți că achizițiile de îngrășământ care pot conduce la confecționarea de explozibili artizanali nu sunt monitorizate în Uniunea Europeană?[xxxix] Ar fi trebuit ca procurorii și serviciile secrete să-i ancheteze periodic pe toți fermierii din Norvegia? Se poate face așa ceva într-un stat democratic? Cred că nu. Și nu am îndoieli. Nu aș dori să trăiesc într-un stat care face asta. Nu aș dori să trăiesc într-un stat care solicită să-ți verifice periodic, din rațiuni de securitate națională, mașina de scris sau calculatorul. La ce folosește supravegherea universală a comunicațiilor în aceste condiții?

Ideea că singurul lucru care mai stă în calea eliminării actelor reprobabile − sau a spionajului rusesc, argumentul ultim invocat de Dan Turturică în analiza sa − este absența înregistrării cartelelor preplătite, absența reținerii datelor provenind din comunicațiile digitale sau absența supravegherii în genere, este ridicolă. Afacerile de corupție cu sute de mii și milioane de euro, grupările infracționale organizate infiltrate în instituțiile judiciare, spionajul rusesc și terorismul internațional nu se împiedică în legi și ordonanțe de guvern, cât de drastice ar fi ele.

Însă oricât de copilăroasă ar fi premisa, consecința către care trimite este totalitară, în cel mai strict sens al cuvântului. Sursa ineficienței în războiul împotriva terorismului și a luptei cu infractorii ar fi insuficienta supraveghere, insuficienta lunare în stăpânire a vieții private. Prin urmare, insuficienta restrângere a drepturilor fundamentale. Dacă e așa, atunci supravegherea totală înseamnă siguranța absolută. Controlul total, exercitat de statul total. Conform unui asemenea raționament dus la ultimele consecințe, sănătatea perfectă se obține după moarte, deoarece moartea implică lipsa oricărei boli. Libertatea supremă apare atunci când ești încarcerat, deoarece nimeni nu-ți mai poate lua libertatea.

Îngrijorător. Cu atât mai mult cu cât, luând în seamă constatările de mai sus, se poate presupune că singurul domeniu al ordinii publice în care măsura discutată aici ar fi determinantă este combaterea manifestațiilor de stradă necontrolate și a acțiunilor de nesupunere civică, foarte frecvente în ultimii trei ani, prin identificarea prealabilă a liderilor informali cei mai activi. Este ceea ce visează orice guvern care nu dorește să se confrunte cu consecințele propriei lipse de responsabilitate civică.

Nu în ultimul rând, astfel de reglementări constituie un mecanism de selecție artificială și de promovare a infractorilor cu adevărat periculoși. Anumiți infractori, cei mai „neperformanți”, cei incapabili intelectual sau cei ce acționează sub imperiul impulsurilor agresive nestăpânite, vor fi prinși cu mai mare ușurință. Nu rezultă de nicăieri că asta se va întâmpla neapărat înainte de a-și comite nelegiuirile, dar este bine și așa.

Așa să fie? Prinderea ucigașilor îi descurajează pe oameni să ucidă? Condamnarea unora dintre politicienii corupți îi face pe politicienii corupți să-și schimbe concepția despre viață? Unii ar spune că este de așteptat ca noua cursă a înarmării digitale să determine, prin selecție competițională, o creștere a virulenței grupărilor infracționale foarte periculoase, care au la dispoziție sume mari de bani, au acces în sfera instituțiilor polițienești sau judiciare și expertiză tehnică. Fiecare lege care îi pune pe infractori alături de ceilalți cetățeni, într-o masă nediferențiată de suspecți, îi avertizează pe cei dintâi că trebuie să-și perfecționeze mijloacele dacă doresc să rămână în libertate, sau să investească mai mult în acte de corupție. Pe cei din urmă îi determină să-și piardă încrederea în instituțiile de ordine publică, pe care, în principiu, ar trebui să le sprijine, nu să le deteste.

Domnia legii nu poate fi promovată prin creșterea numărului de legi, nici prin împingerea către limită a celor deja existente. Apărarea statului de drept nu constă în ridicarea crizei la statutul de principiu guvernamental. De fapt, tocmai reglementarea abuzivă și invocarea permanentă a crizei, a excepției, le distruge pe ambele. Nu vădit, pe față, ci disimulat, aproape insesizabil, în numele binelui comun.

Concluzii − sindromul autoimun al democrației liberale

Una dintre consemnările politice importante din vara anului 2014 este cea referitoare la concepția politică a lui Viktor Orban. Iată ce declara politicianul maghiar în cadrul conferinței pe care acesta a susținut-o la Băile Tușnad, pe 26 iulie, în încercarea lui de a părea bărbatul vizionar de care NATO și Uniunea Europeană au nevoie: „De vreme ce statul nu este nimic mai mult decât o formă de organizare comunitară − care în cazul nostru coincide uneori cu granițele țării, alteori nu, și voi atinge acest lucru din nou mai târziu − momentul determinant în lumea de astăzi poate fi descris probabil spunând că are loc o cursă pentru găsirea modului de organizare, statul, care este cel mai capabil să facă o națiune și o comunitate competitivă (s.n.) în plan internațional. Aceasta este, doamnelor și domnilor, explicația faptului că cea mai populară temă de gândire astăzi constă în încercarea de a înțelege cum sistemele care nu sunt vestice, nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale și probabil nu sunt nici măcar democrații, pot totuși să își conducă națiunile către succes. Vedetele analiștilor internaționali sunt astăzi Singapore, China, India, Rusia și Turcia. Și cred că comunitatea noastră politică a recunoscut și a abordat corect această provocare cu câțiva ani în urmă și probabil a reușit să o prelucreze intelectual, și dacă mă gândesc la ce am făcut în ultimii patru ani și la ce vom face în următorii patru, atunci lucrurile pot fi interpretate într-adevăr în această perspectivă. Aceasta însemnând că, rupând-o cu dogmele și ideologiile adoptate de către Vest și păstrându-ne independenți față de ele, încercăm să căutăm forma de organizare comunitară, noul Stat Maghiar, care este capabilă să facă comunitatea noastră competitivă în marea cursă globală pentru deceniile ce vor urma (s.n.).”[xl]

În majoritatea lor, comentatorii nu au reținut din cuvântare decât ceea ce știau deja: unul dintre liderii est-europeni ai Partidului Popularilor Europeni promovează o formă neliberală de democrație, mizând pe naționalism, anticomunism și creșterea puterii statului. Dacă cineva nu va considera că declarațiile sunt banale, va observa altceva. Ceea ce își revendică Orban drept victorie este exact ceea ce nu recunosc ceilalți lideri europeni neoconservatori drept înfrângere: faptul că modelul democrației neliberale − cu manifestări xenofobe anti-imigraționiste, denunțarea multiculturalismului și a diversității, elogierea monoculturalismului, excludere socială, încurajarea naționalismului sub diverse forme, proslăvirea disciplinei, devalorizarea solidarității și drepturilor cetățenești − nu mai este unul marginal, ci este privit de mulți europeni în mod complezent sau chiar cu admirație. Perspectivele sunt sumbre pentru democrația liberală, Viktor Orban are dreptate din acest punct de vedere. Nu pentru că e slabă sau nesatisfăcătoare, ci pentru că este văzută așa chiar de cei care ar trebui să o considere propriul ideal. „Eficiența”, „performanțele” sau puterea statelor nedemocratice au ajuns să fie privite cu admirație, uneori în virtutea fascinației neoconservatoare pentru competiție, putere și curaj războinic, alteori ca o încununare a tezei „ciocnirii civilizațiilor”, care pune pe seama religiei, a culturii locale sau a psihologiei etnice ceea ce în trecut era explicat în termeni socio-politici realiști, pragmatici. Valorile democrației liberale sunt considerate demodate, rezultat al dependenței față de statele occidentale mai puternice sau al constrângerilor corectitudinii politice. Unii, chiar persoane educate fiind, pur și simplu nu mai reușesc să distingă între democrație și non-democrație, între liberalism și variantele lui corupte. Acesta este motivul pentru care astăzi, în Europa, destui politicieni sau intelectuali cu înclinații autoritare se autointitulează liberali, sau evocă libertatea în titulatura formațiunilor politice pe care le creează.

Cât de grave pot fi consecințele ideilor greșite despre democrație, libertate și statul de drept? Nu mai puțin grave decât urmările unei boli autoimune într-un organism sănătos. Medicii pot explica felul în care anumiți agenți patogeni au efectul nedorit de a declanșa un răspuns autoimun exagerat, disproporționat. Sistemul imunitar − sistemul natural de apărare împotriva elementelor dăunătoare din exterior, capabile să producă vătămări atunci când pătrund în organism, amenințându-i echilibrul − începe să confunde celulele pe care ar trebui să le apere cu cele pe care ar trebui să le elimine. Fenomenul se produce la proporții de masă. Este mai lent sau mai grăbit, dar efecte posibile oscilează între suferință și moarte, deoarece sistemul imunitar este făcut să atace, iar celulele obișnuite ale corpului sunt lipsite de apărare prin natura lor. Corpul începe un adevărat război civil, luptând împotriva lui însuși.

Poate corpul politic să aibă aceeași evoluție? Analogia este tentantă. Sunt de părere însă că în planul ideilor și al principiilor politice lucrurile se petrec altfel. Răspunsul autoimun la ideologia terorismului, văzut aici ca mijloc de acțiune politică în relațiile internaționale, nu are consecințe autodistructive imediate, cataclismice. Rămâne în sfera ideologiei, evoluează foarte lent. Sistemul imunitar se modifică treptat în mod structural. Își modifică scopul în mod subtil, în așa fel încât să susțină viața, dar să elimine preventiv orice seamănă cu o amenințare în interior. Ca urmare, rezultatul este maladia autoimună complexă, generalizată, care face organismul inițial de nerecunoscut. Sistemul nervos al guvernării − cu precădere partea sa cerebrală, sediul politic al intelectualității − va fi protejat. El va coordona mișcările dezordonate ale corpului în noua sa viață morbidă. Cogniția se transformă în halucinație, întorcând realitatea pe dos, cu capul în jos. Celulele care supraviețuiesc devin din ce în ce mai rezistente. Astfel apare corpul social zombie, păstrând trăsăturile celui liberal-democratic din care provine, dar funcționând monstruos, asemeni entităților statale pe care le detestă, atacându-le înverșunat. Abia ajunși la acest stadiu putem fi siguri că ne apropiem de sfârșitul istoriei. Acesta este ultimul om.

Quis custodiet ipsos custodes? Cine îi păzește pe paznici? Această interogație politică prin excelență clarifică multe probleme aparent fără ieșire, arătând că unele dintre ele nu au alt răspuns natural decât căutarea echilibrului. Este un adevăr pe care autorii renumiți ai teoriei politice republicane, buni cunoscători ai culturii clasice, îl protejau cu venerație și respect. Pentru a nu se transforma din gardieni ai cetății în administratorii unui dispozitiv panoptic de control și pedepsire, paznicii trebuie să stea sub supravegherea celor pe care îi apără. Principala inovație a liberalismului politic este imperativul limitării puterii, indiferent de posesor sau de scopurile exercitării ei. [xli] Cele mai semnificative inovații instituționale sunt apărarea libertății poporului de ea însăși, prin garantarea drepturilor omului și organizarea exercitării puterii în așa fel încât niciuna dintre atribuțiile statului să nu fie pusă în act în afara pârghiilor de control reciproc. Acesta este motivul pentru care constituția Statelor Unite ale Americii, prin amendamentul al patrulea, stabilește o legătură directă între siguranța cetățenilor și protejarea lor față de scotocirile polițienești nerezonabile (unreasonable searches). Iată de ce Curtea Supremă a stabilit unanim că protecția juridică izvorâtă din norma constituțională se aplică până și memoriei telefoanelor mobile ridicate în timpul unei arestări, necesitând mandat precis și motivat (nu un „mandat general”, care permite percheziția ad libitum).[xlii] Nu pentru a-i proteja pe infractori, ci pentru a-i împiedica pe gardienii cetății să devină inamicii celor pe care ar trebui să-i protejeze. Este esențial, potrivit filosofiei Părinților Fondatori, ca într-o republică democratică poliția să nu aibă o putere prea mare asupra celor pe care îi apără. Dincolo de exemplul particular de mai sus, de aceea constituțiile democratice protejează secretul corespondenței. Nu ca să-i ferească pe cetățeni de bârfele poștașilor prea curioși, sau de curiozitatea vecinilor, ci pentru a-i proteja de abuzurile statului. Puterea corupe, nu absența ei. Nu slăbiciunea statului duce la ascensiunea terorismului și a corupției, ci creșterea peste măsură a puterii lui.

Superficialitatea și ignoranța îi fac pe mulți susținători declarați ai liberalismului să uite că echilibrul este esențial pentru politica libertății. Liberalismul lui Adam Smith, un autor de eminentă receptivitate morală, nu are nimic de a face cu fundamentalismul pieței libere, dogmatismul obtuz al celor care se văd astăzi îndreptățiți să predice săracilor… „austeritatea”. Libertatea religioasă garantată de Constituția Americană nu este o expresie a idealurilor religioase puritane, în niciun caz nu concordă cu bigotismul fundamentalist al unora dintre reprezentanții Partidului Republican. De aceea primul amendament interzice Congresului să adopte vreo lege care să impună o religie, sau să suprime practicarea unei religii anume, să restrângă libertatea presei, libera întrunire sau dreptul de a adresa petiții. Nu este întâmplător faptul că toate acestea sunt puse alături. Puterea protectoare a statului nu a fost considerată de gânditorii liberali clasici superioară prin natura ei altor tipuri de putere. Binele public izvorăște din înfruntarea și echilibrarea reciprocă a contrariilor. Doar maniheismul politic[xliii], doctrina politică gnostică ce împarte lumea între Imperiul Binelui și Imperiul Răului, este menit să propună soluții finale, definitive, supreme, totale.

Nimic nu este mai rău prevestitor decât tendința statelor liberal-democratice de a adopta reglementări ce slăbesc drepturile individuale și cresc în mod disproporționat puterea instituțiilor polițienești sau penale. De la norme ce urmau să se aplice doar pentru combaterea terorismului și a infracțiunilor grave, s-a ajuns la modificarea substanțială a scopului agențiilor de securitate.[xliv] Acum măsurile excepționale de control sunt folosite pentru a pedepsi orice tip de infracțiuni, de la infracțiunile legate de activități teroriste, până la file sharing. Așa sunt prezentate publicului, fără alte explicaţii. În loc să încerce să câștige încrederea cetățenilor, asigurându-se astfel de cooperarea lor voluntară, autoritățile o subminează constant, lipsindu-se astfel de o resursă inestimabilă, doar pentru a construi rețele de supraveghere distopice.

Benjamin Franklin ar fi afirmat că un popor care este pregătit să schimbe libertatea pe mai multă securitate, nu le merită pe niciuna dintre ele și le va pierde pe amândouă. Sentința este, fără îndoială, prea aspră. Toți oamenii merită să trăiască în siguranță și în libertate atât timp cât nu se străduiesc să-i lipsească de ele pe ceilalți. Dar este adevărat că cei ce renunță la libertate în speranța că vor avea mai multă siguranță nu au nici una, nici alta. Siguranța are un preț, dar libertățile constituționale sunt neprețuite. Cultivarea raționalității și a echilibrului va reuși să țină acest adevăr în viață. Cine se simte în siguranță atunci când este supravegheat încontinuu, fără un motiv întemeiat, de organizații secrete care își ascund intențiile dominatoare sub pretexte comice? Cine se simte liber atunci când este constrâns să respecte reguli arbitrare, impuse de organizații polițienești cu veleități materne, care dispun de o putere în față căreia orice individ este lipsit de apărare? Vor mai fi permise contestarea politică și protestul social în viitor? Drepturile sociale care protejează demnitatea umană vor mai avea vreo importanță după amânarea temporară a respectării drepturilor civile și politice?

Părinții Fondatori ai constituției republicane americane au fost inspirați tocmai de ideile clasice peste care trecem astăzi cu atâta ușurință. Înțelegeau incertitudinile libertății, viciile și virtuțile republicanismului, felul în care binele ajunge să fie pervertit, avertizările din vechime referitoare la felul în care democrația se poate transforma în tiranie. Cunoșteau originile instituției romane a dictaturii, dar și pericolul transformării stării de excepție în regulă guvernamentală. Câți dintre oamenii politici de azi, din România sau din Statele Unite, mai iau în serios astfel de principii? Câți conștientizează faptul că odată ce drepturile și libertățile constituționale vor fi abandonate − fie că sunt civile, politice sau sociale − pentru a face față amenințărilor, va dispărea și ceea ce doreau să apere? Cu adversarii democrației, ai drepturilor fundamentale și ai statului de drept nu se poate lupta, homeopatic, prin restrângerea drepturilor fundamentale. Așa cum injustiția nu poate fi reparată printr-o altă injustiție. Acest adevăr elementar este prea rar enunțat în epoca noastră, caracterizată prin dezolantă tribalizare politică și incredibilă decădere intelectuală. În schimb, din ce în ce mai mult, atât instituțiile publice, cât și politicienii, intelectualii publici ori organizațiile independente prezintă o viziune simplificată asupra realității politice, în care binele și răul sunt foarte ușor de recunoscut, sunt imposibil de confundat. Astfel, nimic nu mai pare imposibil sau absurd dacă susții că este în folosul binelui comun. În mod stupid-paradoxal, suntem pe punctul de a renunța la democrația liberală în scopul de a-i înfrânge pe cei ce ar dori să renunțăm la democrația liberală. Prea mulți dintre noi cred că libertatea se obține prin constrângere. Încrederea se obține prin suspiciune. La siguranța personală se ajunge prin creșterea nemăsurată a puterii instituțiilor punitive. Războiul este pace. Ignoranța te face puternic.

 

Note:

[i] „Malawi : MALAWI to launch SIM card registration by 2015”, MENA Report, 3 iulie 2014, http://search.proquest.com.ux4ll8xu6v.useaccesscontrol.com/docview/1542554199/83FB273CAB374364PQ/2?accountid=15533, consultat la 25 iulie 2014; Adrian Vasilache, „Proiectul de lege privind obligativitatea inregistrarii si stocarii datelor de identificare ale utilizatorilor de cartele telefonice preplatite este adoptat fulgerator in Parlament”, HotNews.ro, 5 iunie 2014, http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-17425187-proiectul-lege-privind-obligativitatea-inregistrarii-stocarii-datelor-identificare-ale-utilizatorilor-prepaid-este-adoptat-fulgerator-parlament.htm, consultat la 25 iulie 2014.

[ii] „Medvedev signs order banning anonymous Wi-Fi”, ITAR-TASS, http://en.itar-tass.com/russia/744055, consultat la 8 august 2014.

[iii] Înainte de a formula una dintre propunerile legislative eșuate care au precedat introducerea noilor obligații, în 2013, deputatul Sebastian Ghiță, un tânăr și prosper politician interesat de afacerile în domeniul informatizării, dar și unul dintre membrii comisiei parlamentare pentru controlul Serviciului Român de Informații, își formula într-un mod deosebit de expresiv opiniile despre subiect, surprinzând de altfel, într-o formă mai puțin coerentă, argumentele principale utilizate în plan internațional pentru a sprijini aceste politici: „Noi, ca politicieni, în loc sa ieșim public și să explicăm că de fapt nu vrem să vă înregistrăm, să vă ascultăm de nebuni, degeaba, oricând, ci doar în cazul în care se constată că în anumite infracțiuni gen terorism, zonele evaziunii fiscale groaznice, a crimei organizate, se folosesc astfel de metode de a te ascunde de autorități, atunci operatorul să poată să spune la mine Popescu a cumpărat cartela. (…) Să știți că astăzi informația aflată pe net este de multe ori mult mai valoroasă decât o convorbire telefonică. Cercul relațional, prieteniile, tipul de mesaje, poți mult mai repede să-ți dai seama de pornirile idioate, de terorism, de atentator, de om nebun ale unui individ de pe Facebook sau din felul în care se exprimă pe bloguri, cum pune comentarii la articole din ziare, decât dintr-o convorbire pe care o are cu prietena. Și atunci, cred că s-au făcut eforturi și România va trebui să facă eforturi uriașe acum, să facă rapid pasul spre update-ul tehnologic pentru a putea foarte repede să prindă astfel de informații și să le și utilizeze. O informație, degeaba o prinzi, daca nu o poti si utiliza” (Robert Mihailescu, „Interviu HotNews.ro: Sebastian Ghita, deputat PSD -Vom depune o initiativa legislativa care sa permita interceptarea cartelelor telefonice pre-platite. Serviciile secrete trebuie sa dispuna de instrumente de tipul PRISM pentru supravegherea internetului in cazul terorismului si al infractiunilor economice”, HotNews.ro, http://www.hotnews.ro/stiri-esential-15203892-sebastian-ghita-deputat-psd-vom-depune-initiativa-legislativa-care-permita-interceptarea-cartelelor-telefonice-pre-platite-serviciile-secrete-trebuie-dispuna-instrumente-tipul-prism-pentru-supravegher.htm, consultat la 28 iulie 2014). Putem cita, de asemenea, corelarea sistematică, în luările de poziție publice, a utilizării cartelelor preplătite cu atentatele teroriste și justificarea controlului asupra vânzării acestora prin rațiunile luptei antiteroriste în Elveția, Spania și Marea Britanie (G. A. Gow, J. Parisi, „Pursuing the Anonymous User: Privacy Rights and Mandatory Registration of Prepaid Mobile Phones”, Bulletin of Science, Technology & Society, vol. 28, nr. 1, 2007, p. 60).

[iv] Ovidiu Gherasim-Proca, „Cooperarea internaţională pentru combaterea terorismului şi noua cultură a comunicării globale”, în Gabriela Pascariu, Ramona Frunză (ed.), Europe on the Move/Dinamici europene, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iași, 2009, pp. 152-160.

[v] Tehnologia cartelelor SIM datează din anii ‘90. În acea perioadă, cartelele preplătite erau considerate o modalitate comodă pentru firme de a atrage consumatorii care considerau contractele de telefonie mobilă prea costisitoare. Primele inițiative semnificative de restricționare datează din prima decadă a mileniului, cele mai multe intrând în vigoare după atentatul de la 11 septembrie 2001. În 2006, un studiu realizat la nivelul statelor OECD (Organisation for Economic Cooperation and Development) arăta că 9 din cele 24 de state care au participat la realizarea anchetei interziceau comercializarea cartelelor fără înregistrarea identității utilizatorilor. În toate cazurile motivația invocată a fost necesitatea îmbunătățirii securității naționale. Unele state au primit cu mare reticență noua politică de securizare a comunicațiilor (cazul Marii Britanii, unde există o aversiune tradițională față de procedurile de identificare a persoanei). În anumite cazuri, precum cel al Germaniei, care a adoptat măsura restrictivă în 2004, în ciuda absenței studiilor sistematice despre efectele și receptarea noilor constrângeri, au existat opinii critice legate de problema mai vastă a schimbărilor ce tocmai interveneau în legislația reținerii datelor (a se vedea Gordon Gow, Privacy Rights and Prepaid Communication Services. A survey of prepaid mobile phone regulation and registration policies among OECD member states, Centre for Policy Research on Science and Technology, Simon Fraser University Vancouver, Vancouver, 2006, http://summit.sfu.ca/item/13566, consultat la 27 iulie 2014.)

[vi] Directiva 2006/24/CE a parlamentului European și a Consiliului din 15 martie 2006 privind păstrarea datelor generate sau prelucrate în legătură cu furnizarea serviciilor de comunicații electronice accesibile publicului sau de rețele de comunicații publice și de modificare a Directivei 2002/58/CE; Marie-Helen Maras, „While the European Union was Sleeping, the Data Retention Directive Was Passed”, Hamburg Review of Social Sciences, vol. 6, 2011.

[vii] Glenn Greenwald, „NSA collecting phone records of millions of Verizon customers daily”, The Guardian, 6 iunie 2013, http://www.theguardian.com/world/2013/jun/06/nsa-phone-records-verizon-court-order, consultat la 12 noiembrie 2013; The Editorial Board, „A Powerful Rebuke of Mass Surveillance”, The New York Times, 16 decembrie 2013, http://www.nytimes.com/2013/12/17/opinion/a-powerful-rebuke-of-mass-surveillance.html, consultat la 14 iulie 2014; Ed Pilkington, „US responds to Guantánamo Bay and NSA criticisms made by UN committee”, The Guardian, 14 martie 2014, http://www.theguardian.com/world/2014/mar/14/us-guantanamo-bay-nsa-un-committee, consultat la 14 iulie 2014.

[viii] „DataGuidance | Privacy This Week – China: MIIT launches plans to extend data retention for IISPs”, DaraGuidance, http://www.dataguidance.com/dataguidance_privacy_this_week.asp?id=1818, consultat la 23 iulie 2014. Este de remarcat faptul că, suplimentar față de simpla reținere a datelor pentru utilizarea ulterioară în scop polițienesc, reglementările din China urmăresc modificarea modului de colectare a datelor personale și obligativitatea înregistrării datelor personale reale, ceea ce echivalează cu eliminarea treptată a anonimatului, chiar și pentru utilizatorii blogurilor și forumurilor. De asemenea, la fel ca și în cazul statelor liberal-democratice, reglementările impun colectarea datelor personale doar cu consimțământul utilizatorilor, în condiții de confidențialitate, mizând pe capacitatea pieței libere de a-i determina pe cetățeni să-și înstrăineze de bună voie informațiile personale (Scott Livingston, „China Releases Draft Regulation for Online Collection and Use of Personal Information | Inside Privacy”, http://www.insideprivacy.com/international/china/china-releases-draft-regulation-for-online-collection-and-use-of-personal-information/, consultat la 21 iulie 2014).

[ix] Larry Abramson, Maria Godoy, „The Patriot Act: Key Controversies”, NPR, http://www.npr.org/news/specials/patriotact/patriotactdeal.html#issue3, consultat la 27 iulie 2014.

[x] Directiva 2006/24/CE a fost prezentată ca un mijloc de „armonizare” a legislației existente deja în statele membre.

[xi] G. A. Gow, J. Parisi, „Pursuing the Anonymous User: Privacy Rights and Mandatory Registration of Prepaid Mobile Phones”, Bulletin of Science, Technology & Society, vol. 28, nr. 1, 2007, pp. 65-67.

[xii] „Congresul american a aprobat ascultarea telefoanelor”, Adevarul.ro, 5 august 2007, http://adevarul.ro/news/societate/congresul-american-aprobat-ascultarea-telefoanelor-1_50ac277a7c42d5a66385570a/index.html, consultat la 30 iulie 2014; Joseph Menn, „Secret U.S. court approved wider NSA spying even after finding excesses”, Reuters, 19 noiembrie 2013, San Francisco, http://www.reuters.com/article/2013/11/19/us-usa-nsa-spying-idUSBRE9AI11Y20131119, consultat la 14 iulie 2014; Yochai Benkler, „In secret, FISA court contradicted US Supreme Court on constitutional rights”, The Guardian, 22 septembrie 2013, http://www.theguardian.com/commentisfree/2013/sep/22/secret-fisa-court-constitutional-rights, consultat la 14 iulie 2014.

[xiii] În cazul în care nu știați, serviciile speciale au un interes special pentru relațiile amoroase. În vremuri tulburi, dragostea pare să fie un element cheie al securității naționale. A se vedea Cyrus Farivar, „LOVEINT: On his first day of work, NSA employee spied on ex-girlfriend”, Ars Technica, http://arstechnica.com/tech-policy/2013/09/loveint-on-his-first-day-of-work-nsa-employee-spied-on-ex-girlfriend/, consultat la 25 iulie 2014; Siobhan Gorman, „NSA Officers Spy on Love Interests”, WSJ Blogs – Washington Wire, http://blogs.wsj.com/washwire/2013/08/23/nsa-officers-sometimes-spy-on-love-interests/, consultat la 25 iulie 2014; Cyrus Farivar, „Snowden: NSA employees routinely pass around intercepted nude photos”, Ars Technica, http://arstechnica.com/tech-policy/2014/07/snowden-nsa-employees-routinely-pass-around-intercepted-nude-photos/, consultat la 25 iulie 2014.

[xiv] Emma Lacey-Bordeaux, „Arizona professor’s jaywalking arrest quickly gets out of hand”, CNN, http://www.cnn.com/2014/06/30/justice/arizona-jaywalking-arrest/index.html, consultat la 3 august 2014.

[xv] Un exemplu deosebit de sugestiv este acela al tinerilor, selectați după criterii etnice sau religioase, care au fost anchetați în Statele Unite după ce au fost incitați de către agenți sub acoperire să se angajeze în activități infracționale pentru care nu erau pregătiți și pe care este foarte probabil să nu le fi inițiat dacă nu ar fi fost instruiți chiar de către cei care urmau să-i aresteze. Asemenea intervenții sunt, în mod evident, în afara unei minime raționalități juridice, intrând în contradicție cu cele mai temeinic argumentate principii penale moderne. Un raport detaliat, dat publicității în iulie 2014 de Human Rights Watch și Columbia Law School’s Human Rights Institute prezintă informațiile despre astfel de abuzuri (Human Rights Watch and Columbia Law School’s Human Rights Institute, Illusion of Justice: Human Rights Abuses in US Terrorism Prosecutions, Human Rights Watch and Columbia Law School’s Human Rights Institute, iulie 2014, http://www.hrw.org/node/126101, consultat la 25 iulie 2014).

[xvi] Dacă există vreun domeniu în care epistemologia popperiană este mai importantă decât în cercetarea științifică, el este cel al cercetării penale. Mai ales pentru că jurisdicția penală este definită uneori prin demersul de aflare a adevărului, nu numai prin cel de pedepsire.

[xvii] Dacă această reacție a apărut sau nu, rămâne să judecați singuri. Cert este că acceptarea unei viziuni simpliste despre interesul public sau, în cel mai bun caz, despre inevitabilitatea pierderii dreptului la intimitate, face ca reacțiile, atunci când există, să fie mult mai puțin incisive decât erau în primul deceniu postcomunist, când, spre exemplu, Horia-Roman Patapievici intra în atenția publicului în postura de victimă a supravegherii ilegitime, devenind suspect sub pretextul participării la ipotetice fapte de corupție și spălare de bani (a se vedea Virgil George Baleanu, A clear and present danger to democracy: the new Romanian security services are still watching, Conflict Studies Research Centre, Royal Military Academy, Sandhurst, [Camberley, U.K.], 1996).

[xviii] Christopher Miller, „270 Dead in Ukraine’s Anti-Terrorist Operation, Health Ministry Says”, Mashable, http://mashable.com/2014/06/12/ukraine-anti-terrorist-operation/, consultat la 28 iulie 2014.

[xix] Andreea Marinas, „The hackers of Anonymous Romania have been apprehended”, Nine O`Clock, 29 mai 2012, http://www.nineoclock.ro/the-hackers-of-anonymous-romania-have-been-apprehended/, consultat la 14 iulie 2014.

[xx] Nine O`Clock, „Sova and Cazanciuc attend Rosia Montana Commission hearing”, Nine O`Clock, 30 septembrie 2013, http://www.nineoclock.ro/sova-and-cazanciuc-attend-rosia-montana-commission-hearing/, consultat la 14 iulie 2014;

[xxi] Otilia Ciocan, „Dan Radu Ruşanu rămâne în arest. CAB a respins cererea de înlocuire a măsurii preventive – Mediafax”, Mediafax, 10 aprilie 2014, http://www.mediafax.ro/social/dan-radu-rusanu-ramane-in-arest-cab-a-respins-cererea-de-inlocuire-a-masurii-preventive-12447026, consultat la 13 iulie 2014.

[xxii] Prin completarea autoparodică a unei cunoscute metafore tehnice, aceștia înfățișează dorința Serviciul Român de Informații de a deveni un fel de poliție rutieră pe „autostrada informațională”. Vezi APADOR-CH, „SRI ar vrea un «cod rutier» și pentru Internet: utilizatorii să aibă computerele înmatriculate și cu ITP-ul la zi”, http://www.apador.org/blog/sri-securitate-cibernetica-internet/, consultat la 14 iulie 2014.

[xxiii] Asociația pentru Tehnologie și Internet, „Iniţiativă legislativă privind înregistrarea utilizatorilor serviciilor de comunicaţii electronice de tip Prepay”, http://apti.ro/Ini%C5%A3iativ%C4%83-legislativ%C4%83-privind-%C3%AEnregistrarea-utilizatorilor-serviciilor-de-comunica%C5%A3ii-electronice-tip-Prepay, consultat la 31 iulie 2014; Adrian Vasilache, „UPDATE: Din trei initiative legislative ale PD-L de identificare a celor care cumpara cartele preplatite, una se dezbate inca in Parlament/Guvernul Ponta a transmis pe 20 mai 2013 ca nu sustine nici acest proiect legislativ”, HotNews.ro, http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-15211264-initiativa-legislativa-identificare-celor-care-cumpara-cartele-preplatite-fost-respinsa-definitiv-16-aprilie-2013-parlament-guvernul-ponta-nu-sustinut-adoptarea-acestei-legi.htm, consultat la 28 iulie 2014.

[xxiv] Parlamentul României, „PL-x nr. 277/2014 Proiect de Lege pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.111/2011 privind comunicaţiile electronice”, Urmărirea procesului legislativ, http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.proiect?cam=2&idp=14203, consultat la 31 iulie 2014.

[xxv] Adrian Vasilache, „Proiectul de lege privind obligativitatea inregistrarii si stocarii datelor de identificare ale utilizatorilor de cartele telefonice preplatite este adoptat fulgerator in Parlament”, HotNews.ro, http://economie.hotnews.ro/stiri-telecom-17425187-proiectul-lege-privind-obligativitatea-inregistrarii-stocarii-datelor-identificare-ale-utilizatorilor-prepaid-este-adoptat-fulgerator-parlament.htm, consultat la 25 iulie 2014.

[xxvi] Uneori frazele sforăitoare sunt memorabile. „Cândva, bătăliile între beligeranți se câștigau pe mare. Au urmat victoriile pe calea aerului, însă războaiele secolului 21 vor fi câștigate de cei care dețin puterea cibernetică.” Vezi Iuliana Jurcan, „Războiul cibernetic. Florian Coldea: România este amenințată ca orice alt stat NATO!”, Q Magazine, 3 noiembrie 2013, http://qmagazine.ro/featured/razboiul-cibernetic/, consultat la 1 august 2014. Interviul citat include cel puțin un subtitlu care te face să tresari: „Un posibil Pearl Harbour cibernetic”.

[xxvii] Alina Gorghiu, „Spionaj, interceptări şi siguranţă naţională”, Adevarul.ro, http://adevarul.ro/news/politica/spionaj-interceptari-sigurantanationala-1_52809f09c7b855ff56e0f4cc/index.html, consultat la 1 august 2014; Răzvan Robu, „SRI-ul şi poliţia te ascultă de nu te vezi pe «siguranţă naţională»”, Gazeta de Cluj, 9 septembrie 2013, http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-justitie/sri-ul-si-politia-te-asculta-de-nu-te-vezi-pe-siguranta-nationala/, consultat la 1 august 2014.

[xxviii] Diana Gabor, „CEDO condamna Romania pentru interceptarile ilegale”, Gazeta de Cluj, ianuarie 2013, http://www.gazetadecluj.ro/stiri-cluj-justitie/cedo-condamna-romania-pentru-interceptarile-ilegale/, consultat la 1 august 2014; Adina Stancu, Răzvan Savaliuc, „România condamnată la CEDO pentru interceptarea ilegală a judecătoarei Elena Pop Blaga – Judecatorii europeni au constatat ca ascultarea telefoanelor de SRI, in baza unor mandate ale Inaltei Curti, a incalcat dreptul la viata privata si de familie a judecătoarei, care a fost trimisa in judecata pentru mita in 2002 de PNA Oradea. Judecatoarea Blaga a fost achitata defintiv si reabilitata (Decizia)”, Lumea justiției, 27 noiembrie 2012, http://www.luju.ro/international/cedo/romania-condamnata-la-cedo-pentru-interceptarea-ilegala-a-judecatoarei-elena-pop-blaga-judecatorii-europeni-au-constatat-ca-ascultarea-telefoanelor-de-sri-in-baza-unor-mandate-ale-inaltei-curti-a-incalcat-dreptul-la-viata-privata-si-de-familie-a-judecatoa, consultat la 1 august 2014.

[xxix] Nu uitați, instituția romană a dictaturii avea același temei, dictatorul fiind un „magistrat extraordinar” (magistratus extraordinarius), cu puteri extraordinare pe timp de război.

[xxx] „Germany Asks Top CIA Official to Leave Country”, Spiegel Online, 7 octombrie 2014, http://www.spiegel.de/international/germany/germany-asks-top-cia-official-to-leave-country-a-980372.html, consultat la 13 iulie 2014.

[xxxi] Asociația pentru Implementarea Democrației, „Asociatia pentru Implementarea Democratiei – AID isi reafirma sprijinul pentru proiectul de lege privind identificarea utilizatorilor de cartele prepay”, http://www.aid-romania.org/aid-isi-reafirma-sprijinul-pentru-proiectul-de-lege-privind-identificarea-utilizatorilor-de-cartele-prepay/, consultat la 3 august 2014; Mircea Sărărescu, „Maior: Lipsa unei legislații privind cartelele preplătite, o vulnerabilitate majoră | – Q Magazine”, Q Magazine, 22 iulie 2014, http://qmagazine.ro/actual/maior-lipsa-unei-legislatii-privind-cartelele-preplatite-o-vulnerabilitate-majora/, consultat la 3 august 2014; Andra Dumitru, „SRI: România devine exportator de vulnerabilitate în UE prin cartelele prepay | Romania Libera”, RomaniaLibera.ro, iunie 2014, http://www.romanialibera.ro/politica/uniunea-europeana/sri–romania-devine-exportator-de-vulnerabilitate-in-ue-prin-cartelele-prepay-338867, consultat la 3 august 2014.

[xxxii] A se vedea Dan Turturică, „Și siguranța are un preț”, RomaniaLibera.ro, iunie 2014, http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/si-siguranta-are-un-pret-339442, data accesării: 8 august 2014. Articolul este unul dintre cele mai interesante. El arată cum un jurnalist experimentat poate să sporească confuziile pretinzând că le corectează. Dincolo de faptul că insinuează că unele dintre vocile ce s-au ridicat împotriva legii sunt în mod intenționat confuze − marca paradigmei suspiciunii incriminatorii: poate cineva, prin vicleșug, dorește să submineze siguranța națională luând apărarea drepturilor omului − acesta cataloghează drept confuzie faptul că înregistrarea obligatorie a utilizatorilor este asociată cu directiva europeană referitoare la reținerea datelor. După cum am susținut anterior, este vorba de o aceeași clasă de politici polițienești, cu istorie și justificări comune. Totuși, pentru că au constatat asta, majoritatea organizațiilor prestigioase ale societății civile, cele care au criticat proiectul, printre care și ApTI (Asociația pentru Tehnologie și Internet), reunind specialiști în drept și în telecomunicații, sunt catalogate de autor drept… superficiale. Rămâne ca publicul să judece cine este cu adevărat superficial. Apoi, Dan Turturică încearcă să lase impresia că directiva este apărată chiar prin actul prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o invalidează, susținând, în cele din urmă, că una dintre cele mai importante piedici în calea rezolvării problemei infracționalității este absența obligației de înregistrare și limitarea puterii disciplinare a statului. Premisa de la care domnul Turturică pornește este, fără îndoială, aceea că infractorii se vor grăbi, după intrarea în vigoare a legii, să utilizeze cartele preplătite conform noilor reguli. Las la o parte câteva afirmații bizare, care, fiind nedocumentate, își au probabil originea în simpla eroare comună. Tocmai pentru că suspiciunea nu se combate prin suspiciune, nici nu mă gândesc să pun la îndoială bunele intenții ale autorului.

[xxxiii] GSM Association, The Mandatory Registration of Prepaid SIM Card Users. A white paper, noiembrie 2013, p. 8, http://www.gsma.com/publicpolicy/wp-content/uploads/2013/11/GSMA_White-Paper_Mandatory-Registration-of-Prepaid-SIM-Users_32pgWEBv3.pdf, consultat la 18 iulie 2014.

[xxxiv] Nicola Jentzsch, „Implications of mandatory registration of mobile phone users in Africa”, Telecommunications Policy, vol. 36, nr. 8, septembrie 2012; Kevin P. Donovan, Aaron K. Martin, „The rise of African SIM registration: The emerging dynamics of regulatory change”, First Monday, vol. 19, nr. 2, 26 ianuarie 2014, http://firstmonday.org/ojs/index.php/fm/article/view/4351, consultat la 18 iulie 2014.

[xxxv] Vă amintiți poate de spusele lui Valerian Vreme, ministru al comunicațiilor și tehnologiei informaționale în guvernul Emil Boc, care declara că România se bucură să fi semnat în secret ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement), deoarece intra astfel într-o „companie selectă”. Dumnealui a văzut în grupul semnatarilor țările pe care ne-am obișnuit să le invidiem, nu și Coreea de Nord. Acest fapt anecdotic este simptomatic. Atât pentru lipsa de direcție rațională a politicii naționale în domeniul telecomunicațiilor, cât și pentru fenomenul global de convergență care face ca, treptat, din punctul de vedere al legilor Internet-ului, statele democratice să se deosebească din ce în ce mai puțin de cele nedemocratice.

[xxxvi] GSM Association, The Mandatory Registration of Prepaid SIM Card Users. A white paper, noiembrie 2013, p. 11, http://www.gsma.com/publicpolicy/wp-content/uploads/2013/11/GSMA_White-Paper_Mandatory-Registration-of-Prepaid-SIM-Users_32pgWEBv3.pdf, consultat la 18 iulie 2014.

[xxxvii] Ibidem, p. 31.

[xxxviii] Similar, faptul că organele de urmărire penală consultă frecvent datele reținute prin sistemul de control panoptic european nu dovedește că acele date sunt utile. La fel cum, dacă polițiștii îi duc pe politicienii anchetați pentru fapte de corupție încătușați la audieri, asta nu demonstrează că, fără cătușe, împricinații ar zbughi-o la fugă. Trebuie să menționăm că nu doar oficialii români sfidează logica elementară. Iată cum Cecilia Malmstrom, citată de Dan Turturică pentru a sprijini propriile silogisme falacioase, a ajuns la un raționament care întoarce spatele rațiunii cu o eleganță aparte, „la standarde europene”, cum ne-am obișnuit noi să spunem: „Mai întâi, în privința utilității reținerii datelor pentru aplicarea legii, informarea pe care Comisia a primit-o inițial de la Statele Membre arată că autoritățile naționale cer foarte des acces la informațiile de telecomunicații reținute. Statisticile perioadei 2008-2009 din 20 de State Membre arată o medie de 148 de mii de cereri pe an în fiecare Stat Membru. 90 de procente din aceste date nu erau mai vechi de 6 luni atunci când autoritățile au cerut acces la ele. Aceasta oferă o indicație că datele reținute − chiar pentru o scurtă perioadă de timp – sunt utile în lupta cu infracțiunile: dacă datele nu ar fi utile, autoritățile nu ar cheltui resurse umane și financiare, solicitându-le într-un număr atât de mare” (European Commission, „Cecilia Malmström Member of the European Commission responsible for Home Affairs Taking on the Data Retention Directive European Commission conference in Brussels Brussels, 3 December 2010”, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-10-723_en.htm, data accesării 12 august 2014). Conform acestei argumentații, acțiunea propriu-zisă denotă nevoia și utilitatea. Dacă nu le-ar fi foame, oamenii nu ar mânca. Nimeni nu mănâncă doar de plăcere. Dacă nu ar avea nevoie, instituțiile birocratice nu ar angaja personal și nu ar solicita bugete mai mari. Managerii instituțiilor birocratice nu doresc să aibă la dispoziție mai multe resurse decât cele ce le sunt necesare. Judecați singuri valoarea de adevăr asociată acestor raționamente. Apoi întrebați-vă cum de au ajuns unii lideri de opinie, după toate aparențele înzestrați cu rațiune, să prezinte astfel de considerente ca argument al autorității.

[xxxix] Helen Pidd, „Anders Behring Breivik spent years training and plotting for massacre”, The Guardian, 24 august 2012, http://www.theguardian.com/world/2012/aug/24/anders-behring-breivik-profile-oslo, consultat la 7 august 2014; Chris Slack, „Anders Breivik «was on Norwegian secret service watchlist» after buying chemical haul from Polish retailer”, Mail Online, 26 iulie 2011, http://www.dailymail.co.uk/news/article-2018646/Norway-shooting-Anders-Behring-Breivik-secret-service-watchlist.html, consultat la 7 august 2014.

[xl] Website of the Hungarian Governmnt, „Prime Minister Viktor Orbán’s Speech at the 25th Bálványos Summer Free University and Student Camp”, Government, http://www.kormany.hu/en/the-prime-minister/the-prime-minister-s-speeches/prime-minister-viktor-orban-s-speech-at-the-25th-balvanyos-summer-free-university-and-student-camp, data accesării 7 august 2014. A se vedea numaidecât și „Stratfor about Hungary: Why Viktor Orban Is a Good Geopolitical Strategist”, Ziaristi Online, http://www.ziaristionline.ro/2013/10/11/stratfor-about-hungary-why-viktor-orban-is-a-good-geopolitical-strategist/, data accesării 7 august 2014; Eva Balogh, „Viktor Orbán’s defeat, Jean-Claude Juncker’s victory”, Hungarian Spectrum, http://hungarianspectrum.wordpress.com/ 2014/06/27/viktor-orbans-defeat-jean-claude-junckers-victory/, data accesării 7 august 2014; Daniel Sharkov, „«Hungary’s Mussolini» Vows to Make the EU Member an «Illiberal State»”, Newsweek, 30 iulie 2014, http://www.newsweek.com/hungarys-mussolini-vows-make-eu-member-illiberal-state-262127, data accesării 7 august 2014; Fareed Zakaria, „The rise of Putinism”, The Washington Post, July 31, http://www.washingtonpost .com/ opinions/fareed-zakaria-the-rise-of-putinism/2014/07/31/2c9711d6-18e7-11e4-9e3b-7f2f110c6265_story.html, data accesării 12 august 2014.

[xli] Referințele care ar putea ilustra această idee sunt prea numeroase. În context, o bună scurtătură este articolul lui Fareed Zakaria, „The Rise of Illiberal Democracy | Foreign Affairs”, Foreign Affairs, November/December 1997, http://www.foreignaffairs.com/articles/53577/fareed-zakaria/the-rise-of-illiberal-democracy, data accesării 7 august 2014.

[xlii] Jon Swaine, „Supreme Court endorses cellphone privacy rights in sweeping ruling”, The Guardian, 25 iunie 2014, http://www.theguardian.com/law/2014/jun/25/supreme-court-police-cellphones-search, consultat la 2 august 2014; The Editorial Board, „Smartphones and the 4th Amendment”, The New York Times, 27 aprilie 2014, http://www.nytimes.com/2014/04/28/opinion/smartphones-and-the-4th-amendment.html, consultat la 2 august 2014.

[xliii] Catalin Vasile Bobb, „Adrian-Paul Iliescu, Anatomia Răului Politic/ Anatomy of the Political Evil”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6, nr. 16, 14 octombrie 2010; Andrei Cornea, „Andrei Cornea catre Adrian-Paul Iliescu”, Revista 22, 21 februarie 2013, http://www.revista22.ro/andrei-cornea-catre-adrianpaul-iliescu-2397.html, consultat la 9 august 2014.

[xliv] Citându-l din nou pe Dan Turturică, suspendarea normalității prin supraveghere preventivă a devenit din mijloc excepțional de luptă antiteroristă o practică polițienească de zi cu zi. „Adoptarea legii derivate din Directiva 24 a Uniunii Europene a făcut ca în Marea Britanie, de pildă, nu mai puțin de 93% din investigațiile curente ale instituțiilor care se ocupă de apărarea legii și de protejarea siguranței naționale să includă și analize ale datelor de trafic privind comunicațiile electronice. De ce atât de mult? Pentru că, deși Legea Big Brother͟ s-a născut ca răspuns la amenințarea teroristă, ea a devenit în timp un instrument eficient și în lupta cu criminalitatea de zi cu zi.” Din frecvența cu care un polițist își utilizează armele nu rezultă gradul lor de eficiență, desigur. Am putea deduce la fel de bine comportamentul abuziv al posesorului lor. Dar direcția aceasta de argumentare era previzibilă. Într-un anume fel, naturală. Uriașa infrastructură creată este deosebit de tentantă. De ce să nu fie folosită la maximum? De ce să fie irosite atâtea informații care, prin violarea drepturilor constituționale ale cetățenilor nevinovați, ar duce la descoperirea multor răufăcători? Dacă, prin absurd, în fiecare comună din România primarii ar achiziționa câte un scaun electric, vor exista destule voci care să ceară instituirea pedepsei cu moartea, în așa fel încât aparatura să nu zacă nefolosită. Autoritățile din România au criticat deja aspru directiva europeană, nu pentru că ar aduce atingere drepturilor fundamentale, ci pentru că ar fi fost prea slabă, pentru că ea nu oferea organelor de urmărire penală o putere suficient de mare („Ce se va întâmpla cu stocarea convorbirilor telefonice, SMS-urilor şi e-mail-urilor – portalul de business”, Money.ro, http://www.money.ro/ce-se-va-intampla-cu-stocarea-convorbirilor-telefonice–sms-urilor-si-e-mail-urilor_932611.html, data accesării 12 august 2014). Iată consemnarea acestor puncte de vedere: „La rândul său, procurorul general, Laura Codruţa Kovesi, a declarat că unele din noile prevederi privind reținerea datelor telefonice încurcă activitatea procurorilor şi a spus că va propune Ministerului Justiţiei modificarea acestora. Şi George Maior, directorul SRI, a afirmat că Legea 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului va conduce la birocratizarea activităţii Serviciului. Există, în lege, o confuzie între zona obținerii de informații şi aceea legată de zona judiciară, a explicat Maior.”

Iași,

17 august 2014

Advertisements

Comments Off on Securitate națională sau libertate rațională? Cum ați devenit suspecți și de ce nu reușiți să vă reabilitați