Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Monumentul unei victorii imposibile

Posted in Cu adevărat important by Ovidiu on 6 September 2011
Dan Hatmanu "Aniversare" 1983

Dan Hatmanu "Aniversare" 1983

Imaginea tabloului alăturat ilustrează perfect suprarealismul ridicol ca stil de sine stătător în cultura oficială a dictaturii lui Nicolae Ceauşescu (Dan Hatmanu, “Aniversare”, 1983). Nu cunosc vreun exemplu mai elocvent, mai uimitor, mai amuzant, care să arate cât de penibilă a fost susţinerea “politică” a persoanei dictatorului şi a familiei sale, cât de jenantă a fost servitutea voluntară a celor ce-i slujeau în mod direct sau în funcţiile de conducere ale instituţiilor statului, adevăraţii gardieni ai uriaşei închisori care devenise ţara aceasta. Printre raţiunile profunde ale acestui fenomen jenant se numără câteva vicii morale cultivate din plin şi astăzi. Alături de ele veţi găsi dezechilibre, anomalii şi nedreptăţi sociale pe care nimeni nu doreşte să le combată cu îndreptăţire. Ceea ce am scris aici vine din preocuparea, firească pentru cineva care priveşete ce se întâmplă în jur, de a semnala un pericol. Suntem pe cale să reproducem, voluntar sau involuntar, tocmai comportamentul iresponsabil, tâmpit, ipocrit dincolo de orice ruşine, care a făcut posibile toate episoadele de guvernare dictatorială în România modernă.

De ce se poate spune că dictatura comunistă a învins

Partidul Democrat Liberal, prin intermediul Guvernului României, plănuieşte să construiască un „muzeu naţional al dictaturii comuniste”. O iniţiativă frumoasă. Nu e rău să înfiinţăm muzee ­­– mă temeam că vor fi toate închise până ce ne trece criza. Numai că felul în care punem în operă generosul plan arată că noul muzeu va fi de fapt monumentul unei victorii imposibile.

Din nefericire, se poate spune că dictatura comunistă a învins. Nu este o sentință lipsită de temei, deşi multora li se va părea mult prea gravă. Memoria socială ne permite să ne prelungim viaţa încorporând experienţe din trecut. E o iluzie totuşi să considerăm că o putem controla după bunul plac, mai ales în condiţiile în care ştergerea ei prin anihilarea criminală a unei părţi din societate nu mai constituie o opţiune. Dictaturii comuniste i-a fost uşor să rescrie istoria, să o falsifice. Recuperarea ei nu e o sarcină uşoară în noile democraţii postcomuniste. Etapele istoriei unei societăţi trăiesc chiar şi dincolo de memoria lor propriu-zisă, prin oameni şi prin mentalităţi.

Epocile istorice despărţite de revoluţii, de schimbări sociale radicale, tind să-şi prelungească viaţa dincolo de propriile graniţe temporale. Istoria ni se înfăţişează, astfel, ca o permanentă luptă între prezent şi trecut. Lupta se sfârşeşte abia atunci când nimeni nu mai simte nevoia să se raporteze în permanenţă la epoca imediat anterioară. Când timpul capătă valoare prin sine însuşi, ca mediu fizic al acţiunilor noastre, nu ca un producător de comparaţii frustrante ori amintiri impropriu conservate.

Dar cum vom stabili în ce parte înclină balanţa atunci când conflictul nu s-a încheiat, cazul societăţii româneşti de astăzi? Singura modalitate temeinică de a o face e să judecăm cât de mult din fundamentele morale ale vechiului regim se regăsesc în cel nou. Nu cred că exagerez atunci când afirm că există astăzi mai multe motive ca niciodată să considerăm că ele au rămas intacte. În plus, există deja un monument al victoriei dictaturii: „Casa Poporului”, adevărata catedrală a decăderii neamului.

Nu am de gând să reiau lamentaţia binecunoscută: „în douăzeci de ani nu s-a schimbat nimic”. Ba s-au schimbat multe. Întregul peisaj global e altul. Generaţii noi le succed celor din trecut. Valorile şi credinţele oamenilor se schimbă. Nu s-au modificat însă datele fundamentale ale existenţei noastre sociale. Trăim în continuare în minciună şi „viaţa în adevăr” ne e străină. Elita noastră oficială se laudă adesea cu simulări ridicole. Instituţiile, de multe ori simulacre jalnice, supravieţuiesc prin falsuri general acceptate. Nu s-a schimbat amplasarea raporturilor de putere în spaţiul public, nici amenajarea teritoriului comun. În fapt, incapabili fiind să deţinem ceva în comun, am ajuns să avem prea puţine în comun. Ne e greu să acceptăm ideea de bun public. Viciile publice generează la noi beneficii private, ceea ce face ca spaţiul public, în măsura în care putem vorbi de aşa ceva, să degenereze.

Să-l recitim pe Havel, înainte să fim acuzaţi că-l recitim prea curând pe Marx. Are multe să ne spună despre propriile noastre moravuri şi despre felul în care „viaţa în minciună” face ca societatea noastră să fie paralizată de plaga trecutului dictatorial.

“Profunda criză a identităţii umane, cauzată de «viaţa în minciună» şi care înlesneşte acestei vieţi un efect retroactiv, îşi are, fără doar şi poate, dimensiunea sa morală, ce se manifestă – printre altele – ca o profundă criză a societăţii. Omul căzut pradă gradului de consum al bunurilor, dizolvat în amalgamul spiritului de turmă al civilizaţiei şi neancorat în ordinea existenţei cu sentimentul unei responsabilităţi mai mari decât răspunderea faţă de propria-i supravieţuire este un om demoralizat; pe această demoralizare se sprijină sistemul, adâncind-o ca pe proiecţia sa socială.

«Viaţa în adevăr», ca revoltă a omului împotriva poziţiei sale impuse este, dimpotrivă, o încercare de a-şi asuma din nou propriile sale responsabilităţi; aceasta este, în mod evident, un act de moralitate.” (Václav Havel, Viaţa în adevăr, Editura Univers, Bucureşti, 1997, pp. 75-76)

Pe de altă parte, subiectul memorializării comunismului nu ţine doar de istoriografie[1] ci şi de solidaritatea între generaţii, ţine de principiile justiţiei intergeneraţionale la fel de mult ca de cele ale „justiţiei de tranziţie”. Aceasta din urmă impune reparaţii morale şi materiale pentru nedreptăţile comise în timpul regimului de dictatură, chiar pedepse aspre pentru cei ce au comis crime abominabile, măcar sancţiuni simbolice pentru responsabilii unui sistem de stat totalitar. Or, perioada de post-comunism anomic pe care am parcurs-o până acum a făcut ca distanţa dintre generaţii să devină foarte repede enormă. Iar acest fapt ni se datorează exclusiv. Tinerii care nu au avut experienţa directă a dictaturii comuniste au un cu totul alt mod de viaţă decât părinţii lor, alte ierarhii de valori, alt profil educaţional, alte interese, alte naivităţi şi un alt fel de entuziasm. Cât de mult din frustrările şi neputinţele generaţiilor ce şi-au irosit o parte din viaţă în carcera dictaturii comuniste ar trebui ei să preia? Dar mai ales în ce scop?

După noi potopul

Oamenii simpli nu se înşeală atunci când spun, ajungând pe la jumătatea vieţii lor, că lumea le aparţine deja celor mai tineri. În fond, ceea ce ne aparţine din lume nu se mărgineşte la cantităţi materiale. Nu contează doar cât anume din lume îţi aparţine ci şi cât timp. Oare cât din ceea ce considerăm a fi „memoria colectivă” e doar memoria noastră, cu toate părtinirile şi vinovăţiile ei, cu supărările noastre dezarmate, patimi ce ne aparţin exclusiv? Se întâmplă să-i cunosc pe aceşti tineri ai lumii întregi, care se simt în graniţele statului de baştină ca într-o cămaşă de forţă. Cei mai mulţi dintre ei nu ne datorează aproape nimic. De ce le-am inocula altora, persoane morale prea diferite de noi – pe care am avut grijă să le menţinem în afara oricărei tradiţii prin fracturarea legăturilor sociale fundamentale – frustrările noastre legitime sau interesele noastre ilegitime? Are sens să vorbim despre memorie în cazul unui corp social care suferă de schizofrenie? Are sens să vorbim despre memorie atunci când amintirea dictaturii comuniste păstrează încă alăturarea schizoidă a nostalgiei şi a frustrării? Cred că nu. Ar fi mult mai sănătos să facem doar istorie, cu atât mai mult cu cât istoria are vocaţie memorială dar se lipseşte, pe bună dreptate, de încărcătura de furii sentimentale tardive ce ne-ar împiedica să cugetăm lucid.

De ce, incapabili fiind să le transmitem celor ce vin după noi amintirea curajului şi demnităţii noastre, le transplantăm o memorie care nu le aparţine şi pe care sunt sortiţi fie să o respingă cu dezgust, fie să o asimileze ca proprie memorie, aşadar ca memorie falsă. Atunci când vezi un copil care vorbeşte cu înţelepciunea senectuţii sau un bătrân ce dă în mintea copiilor simţi că ceva e întors pe dos. Simţi că lucrurile au luat o înfăţişare monstruoasă. La fel de alarmantă mi se pare pasiunea anticomunistă a unui tânăr care nu are nici o amintire semnificativă din epoca împotriva căreia se îndreaptă ura lui. E ca şi cum l-ai vedea vorbind entuziasmat în limbajul stalinist cel mai lemnos. E nefiresc. E ceva întors pe dos, e ceva pocit şi fals aici.  Sper că nu ar fi o surpriză pentru nimeni dacă aş afirma că dictatura totalitară s-a edificat pe astfel de falsificări sociale monstruoase.

Răspunsul la întrebările de mai înainte va veni imediat. Noul total recall naţional e necesar pentru că a prelua experienţa generaţiilor trecute înseamnă mai multă cunoaştere, capacitatea de a evita erorile din trecut.

Hai să nu mai fim comunişti! Haideţi să privim realitatea pragmatic, ca nişte adevăraţi conservatori! Mă tem că erorile prezentului vor face această acumulare de cunoaştere absolut inutilă. Dacă grija noastră pentru trecut ne determină să ne punem în pericol existenţa astăzi, afectând multe generaţii de acum înainte, viitorul devine deja irelevant. Trecutul nu se mai leagă de viitor. Nu va mai avea cine să evite erorile trecutului din pricina erorilor dezastruoase din prezent. Atunci când incapacitatea administrativă şi corupţia politică iau proporţii atât de mari încât pun în pericol servicii publice elementare, tema ororilor dictaturii devine inactuală la modul absolut.

Sper că e suficient de limpede punctul de vedere pe care îl susţin. Nici o persoană cu mintea întreagă nu va nega caracterul ilegitim şi criminal al unei dictaturi totalitare, fie că e de extremă stângă, fie că e de extremă dreaptă. Mai mult chiar, susţin că orice apologie a regimului dictatorial comunist trebuie să fie sancţionată penal, fără rezerve. Cred că nu e nevoie de nici o comisie ştiinţifică ca să ne facă să acceptăm ceea ce e de domeniul evidenţei. Cine are nevoie de specialişti ca să-i arate ce e bine şi ce e rău, ce-i moral şi ce-i imoral, nu are discernământ etic. Cine are nevoie de experţi ca să se convingă că lipsirea de libertate, omuciderea şi tortura la proporţii de masă sunt crime face dovada unei conduite imorale. Contează enorm totuşi la ce serveşte incriminarea dictaturii. Dacă ea are drept consecinţă legitimarea puterii politice corupte, iresponsabile şi injuste, atunci e mai bine să ne lipsim. Atât de elita politică răuvoitoare cât şi de anticomunismul ei.

Politizarea discursului şi întreprinderilor anticomuniste nu este în sine un fapt inacceptabil. Am asistat prea mult timp la sfidarea consensuală a imperativului desecretizării dosarelor Securităţii Statului de către unele formaţiuni politice. Prea mult timp s-au făcut că plouă fruntaşii unora dintre partidele noastre, incapabili de penitenţă, incapabili să se ruşineze de trecutul lor. Ce e inacceptabil este subordonarea politică obtuză a instituţiilor memoriale, utilizarea lor ca furnizori de legitimitate politică. Furnizori şi atât, pentru că oferă legitimitate în mod necondiţionat. Adevărul despre dictatura comunistă păleşte alături de minciuna hidoasă. Iar cine amestecă vreun adevăr printre cimiliturile dezarticulate ale politicienilor-calamitate îşi ia asupra lui păcatul de a fi înjosit adevărul. Implicit memoria victimelor dictaturii comuniste.

A sprijini necondiţionat abuzul politic, diletantismul administrativ, politizarea generalizată, doar în scopul de a obţine protecţia puternicilor zilei pentru proiecte memorialistice care au nevoie mai curând de independenţă şi de contribuţia societăţii civile decât de patronajul posesorilor temporari ai puterii politice, este o eroare. Atât „Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România” cât şi „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc”, aflat, ca şi antecesorul lui, „Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului”, în subordinea Guvernului, s-au dovedit a fi mai mult arme ale politicii de partid în lupta oarbă ce a măcinat o alianţă schizoidă. O alianţă care a reuşit să despartă liberalismul de democraţie şi dreptatea de adevăr, în lupta oarbă dintre cele două capete sucite ale executivului nostru bicefal.

Vă amintiți de destituirea lui Marius Oprea, de scrisorile de susţinere pe care le-a primit din partea unor erudiţi intelectuali din străinătate? Deznodământul acesta s-a produs din vina lui. Era numit „politic”. A înfiinţat un institut politizat. De ce nu ar putea fi astfel de instituţii cu adevărat independente, de ce să nu refuze subordonarea politică şi părtinirile inerente, inconştiente sau nu? Cât de mult foloseşte memoriei colective anticomunismul dezbinat şi manipulatoriu? De ce trebuie să accepte intelectualii noștri remarcabili – care nu avuseseră încă ocazia să se compromită intrând în mod intim în relaţii apropiate cu puterea postcomunistă – asocierea cu tot felul de enormităţi politice care mai de care mai periculoase, care mai de care mai dăunătoare? Ce înseamnă „administrarea” memoriei regimului comunist din România, întreprindere menţionată ca prim obiectiv în Hotărârea Guvernului nr. 1372/2009 privind înființarea, organizarea şi funcționarea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Romanesc? Nu cumva guvernamentalizarea memoriei colective a României?

Mi-e greu să înţeleg de unde ne vine mania aceasta catastrofală de a sări din lac în puţ.

Anticomunismul comunist în trei ipostasuri

Ne-am obişnuit să utilizăm cuvântul „comunism” într-o manieră cvasi-teologică. Poate că nu este chiar o coincidenţă, dacă e să ne luăm după vivacitatea politică a teologilor fără sutană autohtoni. E chiar o modă intelectuală să vorbeşti în pilde şi să interpretezi Sfânta Scriptură, indiferent cât de puţin apropiată e viaţa ta de curăţenia sufletească şi serenitatea asociate îndeobşte cu vocaţia teologală. În fine, nu poţi să-i obligi pe toţi preoţii să poarte barbă, nici pe toţi filosofii să se îngrijească de adevăr mai mult decât de propria bunăstare trupească ori cerească. Cu atât mai puţin pe teologi să nu facă politică. Nu la astfel de diagnostice culturale voiam să mă opresc. Gândul meu se îndreaptă în altă parte. Spre incapacitatea de a privi discursul vetust al ideologiei comuniste de sorginte marxist-leninistă – totalmente inactual, perimat nu prin dovada durabilităţii sistemului economic capitalist ci prin evidenţa irefutabilă a totalitarismului – altfel decât în termenii inchizitoriali pe care el însuşi i-a impus.

Anticomunismul nostru, ale cărui paradoxale origini intelectuale comuniste sunt evidente, tinde să înlocuiască clişeele stupide ale vulgatei staliniste cu alte clişee, prin nimic mai prejos. Atributul „comunist”, devenit simbolul unui rău aproape transcendent, obscur, nediferenţiat, difuz, are aceeaşi funcţie ca şi sintagma „duşman al poporului”. Comunismul e răul social inexplicabil în genere. Este originea oricărui rău social. El însuşi apare din neant, nu are istorie sau premise sociale. E diabolic. Aşadar nici nu are rost să te întrebi ce este el, aşa cum nu te întrebi ce este „ducă-se pe pustie”. Acesta din urmă se defineşte negativ în preajma divinităţii aşa cum comunismul se defineşte negativ ca opus al oricărui fapt social dezirabil – fie că este vorba de nişte idei, de un regim politic, de o mentalitate, sau orice altceva. Comunismul e misterios, insidios, se iveşte de unde te aştepţi mai puţin, te posedă, e ca un păcat nemărturisit. Nimeni nu recunoaşte că e un „nostalgic al comunismului”, prin urmare nici nu are sens să întrebi. Poţi în schimb să înscenezi procese de intenţii.

Gnoza maniheistă de tip comunist e reprodusă aici la scară mică, în registrul minor. Lumea se împarte în prieteni şi duşmani – aşa cum ne învaţă Carl Schmitt, un admirat jurist german, pionier al teologiei politice de secol XX, că ar trebui să definim politica: anume reducând specificul oricărei acţiuni ori motivaţii politice la distincţia dintre prieten şi duşman. Conform acestei dispoziţii mentale, ar trebui probabil să accepţi orice mojicie din partea unui prieten pentru că ţi-e prieten şi să refuzi orice binefacere ce vine din partea unui duşman, pentru că acesta e prin definiţie „duşmanul”, „vrăjmaşul”. Nu există nici o posibilitate de a te înşela. Gândirea critică nu are nici un rost. Cine e de partea ta e prieten. Altminteri e, logic, împotriva ta, prin urmare duşman. Problema partizanatului politic se tranşează la noi cu ajutorul unor termeni chiar atât de simpli.

Faptul acesta paradoxal este cu atât mai năucitor cu cât, chiar şi o analiză sociologică superficială ar arăta că reprezentanţii puterii dictatoriale comuniste sunt prezenţi, dacă nu în carne şi oase măcar în spirit, la toate ceremoniile de îngropăciune ale comunismului local. Ba i-au cântat prohodul, în gând, cu ceva timp înainte de 1989.

În primul rând, disidenţa a avut un analog ascuns: anticomunismul refulat al nomenclaturii comuniste. Cine mai credea în anii ’80 în doctrina marxistă, în Lenin ori în Ceauşescu? Cine-l mai citea pe Marx pentru a căuta răspunsuri sau pentru a se aprinde de focul sfânt al pasiunii justiţiare? Să fi fost oare Adrian Năstase, Dan Voiculescu, Corneliu Vadim Tudor? Sau poate Daniel Dăianu, Teodor Stolojan ori Traian Băsescu? Sunt sigur că nu o făceau. În privinţa lui Ion Iliescu nu sunt chiar atât de sigur… dar el este oricum un fel de personaj excepţional al trecutului nostru trans-comunist. Până şi cei mai câinoşi activişti, până şi cei mai perverşi „lucrători de securitate” îşi pierduseră afecţiunea faţă de o ideologie care nu numai că se dovedea neproductivă, dar îi şi împiedica să se bucure de beneficiile complicităţii cu dictatura personală a lui Nicolae Ceauşescu. Aceasta din urmă arăta deja înclinaţii paranoide şi ilustra o întreagă psihopatologie colectivă. La ce bun să reciţi din Manifestul partidului comunist dacă trebuie să ascunzi cartuşele de ţigări şi pachetele de cafea „naturală” [sic!].

Unde mai pui că dictatorul, înarmat cu ascuţimea de stilou chinezesc a intelectualilor de partid şi de stat (ascuţimea de spirit era prohibită de materialismul oficial al PCR), inventase o variantă proprie de naţional-comunism, cu propria lui frazeologie, literal mult mai proastă decât cea a înaintaşilor lui cu veleităţi de ideologi. Oamenii aceştia se simţeau probabil jigniţi de maniera în care erau obligaţi să-şi exerseze slugărnicia, se simţeau fără viitor, nu împărtăşeau idealurile comuniste, dar slujeau dictatura prin vocaţie şi profesie. Nu li se permitea nici măcar să vorbească despre „stagnare”, un privilegiu sovietic la acea vreme. Probabil nici nu ar fi avut curajul să o facă, judecând după raportările record în producţie. Nu e ăsta primul pas al prăbuşirii unui sistem inerţial care în principiu ar fi trebuit să fie întreţinut de ideologie? Necredinţa slujitorilor altarului pe care fremăta flacăra roşie a comunismului este o formă comunistă de anticomunism, una pasivă, ce fuge de responsabilitate precum birocratul nomenclaturist de realitate. E un fel de analog inversat al „rezistenţei prin cultură”: rezistenţa prin letargie.

În al doilea rând, convertirea capitalistă şi liberal-democratică a elitei de proveniență comunistă a fost lentă, dar definitivă şi plină de exces de zel. Liturghia congreselor şi a şedinţelor de partid nu mai inspira pe nimeni în România din ultimii ani ai regimului Ceauşescu. Aşa că posesorii posturilor cheie din administraţia comunistă s-au regăsit perfect în reţeta secretă a capitalismului post-comunist. Resursele politice au luat aceeaşi cale ca şi resursele economice ale vechiului stat comunist.

Partidul Comunist Român a dispărut spontan, a fost renegat unanim. Ceea ce nu înseamnă că nomenclatura şi Securitatea nu s-au „reformat” corespunzător, în spiritul noilor evenimente revoluţionare. Şi ăsta e un fel de anticomunism nu-i aşa? Nicolae Văcăroiu, prezidând şedinţa solemnă a Parlamentului în cursul căreia Preşedintele României a rostit, în 2006, celebra condamnare a comunismului ca regim ilegitim şi criminal, a subliniat pe loc: comunismul a fost condamnat de popor, inclusiv de fii săi rătăciţi din eşalonul doi, în 1989. Nu voi insista mai mult asupra acestui fapt ce ţine de cunoaşterea comună.

În fine, anticomunismul a ajuns să servească strategiilor pragmatice de propăşire ale unei contra-elite de provenienţă comunistă. Prin forţa lucrurilor, în state precum România, unde mentalitatea patrimonialistă, anti-modernă, e foarte răspândită (“funcţia mea oficială îmi aparţine mie şi familiei mele, face parte din patrimoniul personal”), poziţiile elitare nu se înnoiesc radical. Fatalmente, pe măsură ce acei membri ai elitei politice, economice, administrative, academice, care mai păstrează nostalgia vechilor privilegii ale vârstei lor de glorie „părăsesc sistemul pe cale naturală” sunt înlocuiţi de urmaşi. Aceştia, dacă nu fac parte din descendenţa lor de sânge, sunt emuli şi continuatori. Dacă cumetria o cere, până şi un partid provenit din FSN se poate transforma peste noapte dintr-unul social-democrat într-unul populist de dreapta, cu alte cuvinte „popular”. Evenimentul se poate numi “schimbarea la faţă a Partidului Democrat”. Era şi timpul. Istoria revoluţionar-FSN-istă a partidului şi fidelitatea faţă de vechile apartenenţe deveniseră neprofitabile.

Se îndoieşte cineva că un astfel de partid este anticomunist? Eu nu. Continuitatea istorică este, după cum vedeţi, perfect inteligibilă. Ceea ce nu face ca verbiajul anticomunist să sune mai puţin fals în strunele neoconservatorilor de comandă şi ale liberalilor de carton ce  aderă la simbolul de credinţă metanoic al PDL.

Epilog: de ce anti-anticomunismul este astăzi o atitudine de bun simţ

Observ că orice abordare critică ce atinge măcar pe ocolite anticomunismul oficial scandalizează. Atunci când criticile anti-guvernamentale nu sunt interpretate, destul de puţin inteligent, ca probă a unei aparente „recrudescenţe a ideilor comuniste”, aşa-numitul „anti-anticomunism” devine ţinta oprobriului.

Să presupunem că bunul simţ e acea facultate care ne permite să ne dăm seama intuitiv, fără efort, ce anume e reprobabil, jenant, ridicol sau lăudabil. Atunci, consider că este de bun simţ să fii anti-comunist când toţi sunt comunişti. Iar dacă ocazia a fost ratată lamentabil, la douăzeci de ani după ce dictatura a dispărut e de bun simţ să fii anti-anticomunist dacă toţi se laudă că sunt anticomunişti. Ceea ce nu înseamnă nimic altceva decât că ar trebui să evităm ca laşităţile, instinctul de conformare şi dorinţa de înregimentare, ingredientele morale ce au determinat supunerea necondiţionată faţă de „organele” dictaturii, să se manifeste şi acum la fel de mult ca şi în trecut. Nu avem de ce să ne bucurăm dacă limba de lemn a activiştilor comunişti e înlocuită de clişeele activiştilor anticomunişti. A te opune unui anticomunism instrumentalizat la maximum, pus în subordinea simpatiilor şi fidelităţilor partizane răuvoitoare, nu e decât un gest demn, de conduită critică, menit să păstreze igiena morală indispensabilă alegerii civice. De când a devenit unanimitatea şi afecţiunea sentimentală faţă de punctele de vedere dominante un merit moral? De când spiritul critic e ceva ce nu convine schimbului de idei şi bunei îndrumări a intelectului?

Dacă am fi avut suficientă independenţă intelectuală pentru a înfrunta proscrierea, privarea de avantaje personale, de privilegiile împărţite susţinătorilor dictaturii, poate că nu am fi ajuns aici în primă instanţă. Anti-anticomunismul nu este mai sfidător decât ar fi trebuit să fie anticomunismul în perioada dictaturii comuniste. E doar o atitudine de bun simţ faţă de evenimentele recente. De ce să facem apologia conformismului, mai ales acum, când el se manifestă mult mai natural şi e mult mai autentic decât în timpul dictaturii? După orice standard liberal (şi nu „comunist”, nota bene!) faptul că disidenţa anti-anticomunistă este un punct de vedere încă puţin răspândit arată cât e de importantă prezenţa lui publică, cel puţin ca termen de comparaţie. Dacă vom glăsui cu toţii în cor, după bagheta aceluiaşi dirijor – în speţă „mâna invizibilă” a capitalului financiar ce desfide orice încredere, ori mâna condusă de motivaţii îndoielnice a cutărui sau cutărui politician harismatic – ne vom trezi peste puţin timp cântând osanale cui nu trebuie. Pentru numele lui Dumnezeu, să nu începem din nou!


[1] Între altele, Statul Român a renunţat să utilizeze istoriografia ca mijloc de conservare a identităţii sale atunci când a abandonat instituţiile academice vicisitudinilor pieţei libere de diplome. Vrea să dispună însă de această funcţiune fundamentală a studiilor istorice la jumătate de preţ, prin intermediul unor think tank-uri politizate, de a căror profesionalism, oricine îşi doreşte garanţii de obiectivitate se va îndoi profund, tocmai din pricina strânsei legături cu interesele de ordin politic.

Advertisements

Comments Off on Monumentul unei victorii imposibile