Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Elogiul cacofoniei

Posted in Opinii generale by Ovidiu on 19 July 2011

Nu e unul ironic. E un elogiu în toată regula. Nu am vrut să scriu o apologie. Apologia ar însemna recunoaşterea implicită a unei reguli inchizitoriale. De parcă cei incapabili să judece au nevoie de argumente (pro şi contra) pentru a stabili sentinţe. Platon nu ar fi trebuit să scrie “apologia” lui Socrate. S-ar fi cuvenit mai curând un elogiu. (Îmi trece prin minte vorba aceea, pe cât de proastă, pe atât de celebră: “cine se scuză, se acuză”. După ce aud aşa ceva, îmi vine să spun “dacă tăceai, filosof rămâneai”. Cine se scuză e poate doar politicos. Dar a spune că a te apăra de acuzaţii este echivalent cu a te acuza arată un raţionament absurd şi răutăcios.  Acum înţelegeţi de ce a preferat Socrate să bea otravă în loc să se disculpe?)

Dar… înapoi la cacofonie. Termenul “cacofonie” nu există decât ca cacofonie. De ce? Pentru că el însuşi e cacofonic: conţine o alăturare ‘neplăcută’, ‘urâtă’, de sunete. Aşadar, de fiecare dată când semnalezi o cacofonie… comiţi o cacofonie. Iar acesta e un lucru rău chiar dacă ne luăm după standardele tale.

Şi apoi, de ce ar fi cacofonii doar alăturările de sunete de tipul ‘ca ca[ntina]’, ’că când’, ‘[năprasni]că că[ldură], ‘[adân]că ca că[ldarea]’ etc.? De ce nu şi altele? Până la urmă judecăm sunetele şi nu incapacitatea noastră de a ne împăca verbal cu propria fiziologie. Dacă spui că orice alăturare de cuvinte care aduce cu un cuvânt scabros este o cacofonie, nu dovedeşti nimic altceva decât că, atunci când citeşti sau asculţi ce spun alţii, mintea îţi alunecă prea uşor de la subiectul serios al comunicării spre lucrurile scabroase din închipuirea ta. “Capul a căzut de pe eşafod.” Eu nu văd aici altceva decât scena unei execuţii. Şi totuşi, cuvintele recompuse ar putea să indice o expresie vulgară. Dar numai în cazul în care ţi-o propui cu tot dinadinsul.  Asta s-ar putea numi, în mod ştiinţific, “cacofilie”. Ce e onorabil, superior sau manierat aici?

Dacă cacofonia implică şi alte tipuri de sunete, atunci cum o să cădem de acord care sunt acelea? Cât de rău trebuie să sune ceva ce nu sună bine? Cât de urâtă trebuie să fie o alăturare de silabe ca să fie urâtă? Cât de evidentă ar trebui să fie o aliteraţie ca să nu poată fi tolerată? Cine, prin ce autoritate, cu ce putere, stabileşte care sunt cacofoniile acceptate şi care nu? Dar pentru numele lui Dumnezeu! De ce ar fi silabele urâte, oricum le-ai aşeza!? Cu cifre compunem numere aşa cum din foneme compunem cuvinte şi grupuri de cuvinte. De ce ar trebui să fie cifrele melodioase şi alăturate armonios? Ele trebuie să exprime ceva, sunt simboluri,  nu ar trebui să ne mângâie urechile. Poate că vorbirea trebuie să fie melodioasă. Dar haideţi atunci cu toţii să cântăm din liră şi din harpă atunci când stăm de vorbă! Să vezi colo sensibilitate stilistică şi sunete armonioase!

Aici începe să se vadă pe deplin că cacofonia merită un elogiu. Dacă te ajută să spui ceva cu naturaleţe, cu sens, cu miez şi, eventual, inteligent, cacofonia e o construcţie lingvistică sublimă, mai presus de oricare alta. Încercând să evităm cacofonii mai mult sau mai puţin imaginare, mai mult sau mai puţin justificate, de cele mai multe ori cădem în… să mă iertaţi de expresie… cacologie. Adică desfigurăm nu vorbirea melodioasă, ci concepte. Şi aşa ajungem să desfigurăm gândirea cu virgule şi construcţii logice eronate. Gândim urât. În schimb, dacă mintea noastră se obişnuieşte cu orice fel de alăturare de sunete, cu siguranţă vom comunica mai uşor.

În orice limbaj natural, majoritatea gândurilor pot fi exprimate în mai multe forme. Ce te faci dacă exprimarea cea mai rapidă, cea mai fidelă faţă de idee şi cea mai expresivă este o pretinsă cacofonie? O înlocuieşti cu o expresie care nu redă exact ce vrei să spui, sau care-ţi întoarce fraza/paragraful pe dos? Nu se cade.

Judecând după câte erori/orori întâmplătoare de scriere produc eu uneori, am impresia că sunt un fel de antihrist al gramaticii. Dar sunt sigur că cele mai grave erori sunt cele care te fac să gândeşti pocit şi fără înţelegere, în mod sistematic, riguros – cele care te determină să rămâi de-a pururi într-o logică a automatismelor însuşite prin dresaj, să te admiri când ai ocazia să-ţi declari superioritatea descoperind vreo cacofonie.

Aş fi nespus de bucuros dacă oamenii nu s-ar considera atât de des capabili să-i “corecteze” pe ceilalţi atunci când sunt incapabili să-i înţeleagă. Aş prefera ca toţi să uite cuvântul ăsta, “cacofonie”, urechile lor să devină mai puţin sensibile, mintea mai puţin sclifosită şi să folosească ceea ce ştiu despre limbă şi limbaj ca să priceapă mai multe. De fapt, e ridicol că o naţiune care consumă în medie atât de puţin săpun are, în medie, urechile aşa de fine şi de sensibile, încât se ciulesc imediat ce aud o alăturare de sunete “neplăcută”. Alte popoare, despre care se zice că-s mai bogate şi mai rafinate, nu se sinchisesc.

Eu voi încerca să evit de acum înainte o singură cacofonie: cuvântul “cacofonie”. Dar nu pentru că are sunete urâte, ci pentru că vine dintr-o gândire urâtă.

Advertisements

Comments Off on Elogiul cacofoniei