Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

De ce este România astfel? Marginalia la o istorie a marginalității istorice

Posted in Carte by Ovidiu on 4 December 2012

Dacă reușești să te bucuri de Ziua Națională a României în liniște și pace, cu o carte în mână, nu ai de ce să te plângi. Norocos ori privilegiat, pentru că nu te bântuie pofta ancestrală de fasole cu cârnați, te simți în stare să emiți judecăți istorice sau maxime universale. Exact dispoziția potrivită ca să empatizezi momentan cu elita nației, cu oamenii aleși ce decid soarta ei prin veacuri, cei ce nu au poftă de fasole, ci de lucruri mai scumpe, mai de soi.

Pregătit sufletește astfel, după ce m-am asigurat că am o oală de varză românească pe foc, am parcurs pe nerăsuflate cartea lui Lucian Boia. Are formatul tipic al unui bestseller. E scurtă, plăcut istoricizantă, cu un titlu ce promite dezlegarea tainelor ființei naționale: „De ce este România altfel?”. Lucian Boia are toate calitățile unui istoric ce își ridică ochii din detaliile cronicii pentru a le include într-un discurs istoriografic coerent, meta-isoric, dotat cu conștiință, cu implicații și explicații sociologice dintre cele mai interesante. Lectura e captivantă, stilul concis, firul roșu al ideilor neîntrerupt, publicitatea bine gândită. Astfel de cărți sunt de obicei primite cu atât de mult entuziasm de publicul larg, încât cei ce le recenzează sau le invocă au în primă instanță reacția aproprierii. E o carte pe care o amintești ca să demonstrezi că aveai dreptate. Abia după ce se vor fi epuizat căile de apropriere va începe corul criticilor nedrepte: cartea e superficială, parcă scrisă în grabă, rezumă ceea ce susține autorul de ani de zile, este comercială, de popularizare, nu răspunde la întrebarea din titlu, nu își asumă demonstrații, „demitizările” istoriografice devin la un moment dat plictisitoare, nu mai sunt la modă etc. Conformismul și gândirea de turmă au fost atât de pronunțate anul acesta printre oamenii educați, încât reproșurile de mai sus, altminteri firești, sunt lipsite de temei.

Ei bine, dacă ai capacitatea intelectuală necesară pentru o asemenea lectură, e sigur că nu te vei aștepta ca titlul cărții să anunțe un răspuns. De altfel, autorului nu-i lipsește spiritul ironic, nici autoironia. Mai mult ca sigur, cartea va spune altceva decât titlul. Lucrarea este doar o colecție de reflecții pe tema marginalității constructelor politice românești, așa cum le arată „istoria națională”. Reflecțiile acestea nu au nevoie neapărat de concluzii. Ce apreciez cel mai mult la eseul lui Lucian Boia este tocmai faptul că nu are concluzie. Absența sentințelor evită în parte unele dintre criticile substanțiale pe care lucrarea le poate primi. În primul rând pe aceea că riscă să dea o explicație mitologizantă a eșecului social prin intermediul conceptului pe care titlul îl sugerează: „excepționalismul românesc”.

„În ce mă privește, afirmă autorul în final, n-am nici o soluție și nu știu dacă există vreuna, în afară de așezarea lucrurilor în timp. Multe depind de mersul omenirii în ansamblu. N-avem nici cea mai mică idee încotro merge Europa, încotro merge lumea. Competența istoricului – și aceasta, relativă – se oprește la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparține. (p. 122)” Grija zilei de mâine este un ghid politic frust, dar foarte eficient. Cine nu o are, probabil că nu va învăța mare lucru despre politică de la nici o carte de istorie, cu atât mai puțin din realitatea social-politică tragicomică ce ne-a adus împreună între granițele „patriei mamă”. E important să ne lepădăm de prostul obicei de a aștepta răspunsuri de-a gata de la alții, mai ales dacă intră în categoria mult supraestimată a „intelectualilor”. E important să renunțăm nu numai la provincialismul deprimant despre care scrie Boia, dar și la mania de a considera că virtutea creației conferă competență politică ori ascendență etică. Nu, intelectualii nu au răspuns la orice întrebare (Boia are meritul de a sublinia această idee), iar când am stricat ceva, cu sau fără concursul lor, nu e sigur că acel lucru mai poate fi reparat. Există şi stricăciuni sociale iremediabile. Unii dintre noi le-au făcut, alții le-au acceptat. Trebuie să ne împăcăm cu ideea și să mergem mai departe construindu-ne lumea. Altfel, dezolarea va fi infinit mai mare.

Cât este de stânjenitor comentariul critic lucid se vede perfect într-una dintre recenziile pe care le-am citit, cea publicată de Dan Tăpălagă, “De ce este Romania altfel? Un excelent eseu cu final neinspirat”. Textul lui Boia are aici funcția de revelator al așteptărilor neruşinate. Trecând peste severitatea naivă a aprecierii (cine va judeca inspirația unui eseu, atât timp cât este excelent!?), te întrebi, citind recenzia, ce viclenie a sorții face să ni se pară firesc ca orice autor din generația lui Gabriel Liiceanu să-și însușească nu numai ideile politicienilor, dar și lexicul propagandistic partizan. Desigur, nu e o sarcină ușoară să contracarezi afirmațiile clare, ponderate, documentate ale lui Boia tocmai cu clișeele semidocte pe care el se străduiește de două decenii să le arate în toată platitudinea lor, dar cum să accepți că a vorbi despre „lovitura de stat” a USL este exact la fel de ridicol cât e a evoca „dictatura” lui Traian Băsescu? Se dovedește aici, pretinde Tăpălagă, că realismul și luciditatea sunt, la un specialist al trecutului, la un profesionist al memoriei, dovada peremptorie că nu înțelege prezentul, mult prea complicat pentru fișele lui de lectură. Din nefericire, bietul de el nici măcar nu înțelege miza istorică a momentului. „Este aproape neverosimil cum lui Boia pare să-i scape contextul mai general si miza istorică a momentului”. Păi i-a scăpat relativ simplu: dacă nu ești jucător (istoric jucător), nici nu înțelegi miza (miza istorică). Recenzia face din ironia caragialiană cu care își intitulează Boia ultimul capitol, „«Ca tot românul imparțial». Dar cine joacă corect în România?”, o scădere esențială al cărții. „Îmi pare – apasă Tăpălagă pe condei  –  că din dorința de a nu supăra o tabără sau alta, dintr-o excesivă grijă de a pune semnul egal între actorii politici, Boia ajunge la finalul cărții sale victima propriilor observații, aplicate fără milă intelectualității românești interbelice, elitei românești în general. Devine și el «imparțial ca tot românul»”. Cineva nu joacă corect nici aici, dar nu istoricul, ci cronicarul.[i] El este parțial, foarte parțial, așa că imparțialitatea îi pare a fi un defect. Îi pare, așadar este parțial convins, ceea ce este… parțial onest.

Un alt merit al cărții este acela de a chestiona din nou miturile fondatoare ale postcomunismului fără perspectivă, epoca în care ne găsim. În prezent, miturile istorice sunt reflectări megalomanice ale mistificărilor politice cotidiene. Amnezia în ce privește istoria recentă are un corespondent în reprezentarea colectivă a duratei lungi: simplificarea fabulatorie. Ni se pare că virulența episodului comunist nu are nici un fel de explicație în inegalitățile și conflictele sociale ce l-au precedent. Prin urmare doar această plagă satanică explică orice rău social din prezent. Este suficient să recunoști asta și îți vei salva sufletul, indiferent cât de gros ți-e intestinul, indiferent dacă ai ceva de oferit sau dacă ești capabil doar să iei. Faptele bune nu mai contează atât de mult, doar credința. Iar ea este în mod automat ortodoxă, este dreapta credință, unică, inevitabilă, dreaptă, de dreapta. Ei bine, Lucian Boia arată că nu e chiar așa. Fracturi sociale incompatibile cu solidaritatea divizau prea mult corpul politic, societatea românească era deja vulnerabilă la morbul totalitar, iar coeziunea socială, ca și socialismul, nu erau la ele acasă în țările românești. De unde violența represiunii după instaurarea regimului sovietic, colaboraționismul onctuos al unora, martiriul fără glorie al altora, pasivitatea supusă a celor mai mulți. Îndrăznește chiar să afirme că actul solemn al condamnării comunismului se dovedește a fi „neautentic” (p.110).

Nu voi mai insista asupra considerațiilor psihologice referitoare la starea noastră morală, la amestecul de valoare şi impostură din societatea noastră, la apatia generalizată şi complexele de inferioritate de care suferim. Sunt prea savuroase ca să fie povestite. Cartea este, din motivele menționate mai sus și multe altele, una dintre lecturile obligatorii ale anului de dizgrație 2012.


[i]  În realitate Lucian Boia a îndrăznit să-i supere pe toți, ce i se poate reproșa e tocmai curajul de a înfrunta conformismul extrem și așteptările deplasate. E sigur însă că nu a dorit să dea satisfacție unei părți anume din intelighenția românească, cea așa-zis „europenistă”, cea care îi ţine pe conducătorii politici atât de aproape de suflet, încât confundă părtinirea cu obiectivitatea, interesul de partid cu interesul public. Voi cita extensiv, ca să vă convingeți. “Pe fondul acestei înclinări paternaliste, deprinderile de „comandă” ale unui președinte cu formație de căpitan de navă s-au putut manifesta în voia lor. Pas cu pas, Traian Băsescu – «președinte jucător», cum s-a defin­it el însuși  –  a țesut cu migală o pânză a puterii, asigurându-și autoritatea nemijlocită asupra principalelor instituții ale statului. Guvernul a ajuns să fie o anexă a președinției, anexându-și la rândul său Parlamentul, unde a obținut necesara majoritate parlamentară prin «ruperea» unui număr potrivit de deputați și senatori din partidele de opoziție (ceea ce în România nu e greu defel, «migrarea fiind sport parlamentar prin excelență»). Plictisit să discute la nesfârșit proiecte de lege, guvernul s-a decis să le treacă pe bandă rulantă (au fost mai mult de o duzină, practic toate legile importante), prin asumarea răspunderii, ceea ce a anulat orice dezbatere şi orice soluţie de compromis, parlamentul devenind un fel de birou de înregistrare. La nevoie, când s-a întâmplat să nu iasă cum trebuie, votul s-a repetat, pentru a da un rezultat «corect» (cazul alegerii unui membru-cheie la Curtea Constituţională) sau s-a socotit, în ciuda evidenţelor (scena fiind înregistrată), un număr dublu de voturi favorabile faţă de cele efectiv exprimate. E prea devreme pentru a spune că «scuza» acestor derapaje a fost – cum spun unii – o autentică reformă a statului şi îndeosebi a justiţiei (…) A încălcat Traian Băsescu Constituţia? Dacă nu în literă, a încălcat-o în spirit, înclinând-o prea tare spre ceea ce ar fi un regim prezidenţial. Oricum, a jucat la limită, trecând uneori şi dincolo de limită, chiar potrivit interpretărilor Curţii Constituţionale, altminteri favorabile preşedintelui, care a ştiut şi aici să-şi asigure o majoritate. Talentul lui Traian Băsescu a fost până la urmă acela de a reuşi să ţină toate firele în mână, fără să deranjeze arhitectura formală a edificiului democratic. Desigur, nu a fost un joc corect. Dar cine joacă corect în România? (pp. 114-115)” În text sunt și pasaje la fel de necruțătoare referitoare la adversarii lui Traian Băsescu, numai că până acum nu am citit nici o recenzie care să critice acest lucru. Așa că nu are sens să le reproduc aici. Recomand însă călduros fragmentul despre plagiatul ministrului Victor Ponta (pp. 92-93).

Advertisements

Comments Off on De ce este România astfel? Marginalia la o istorie a marginalității istorice