Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Un Iisus cu pumnul ridicat? – Februarie 25, 2015

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 31 December 2017

Unul dintre tablourile cele mai expresive, figurând acțiunile turbulent-violente care l-au făcut pe Iisus din Nazaret detestabil pentru establishment-ul politico-religios al vremii sale – cel internațional, al Imperiului Roman, dar și cel naționalist, local – este fresca lui Giotto din Cappella delli Scroveni, de la Padova.[i] Alungarea zarafilor din templu zugrăvește episodul în care, îndemnat de o sfântă mânie, Iisus se repede asupra întreprinzătorilor particulari cu puncte de lucru la intrarea în templu, răsturnându-le tarabele și scaunele, acuzându-i că ar fi transformat casa Tatălui Ceresc în peșteră de tâlhari: “Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei. Și a zis lor: Scris este «Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceți peșteră de tâlhari!»” (Matei, 21, 12-13).[ii]

Ca de obicei, pornind doar de la textul Sfintei Scripturi, este greu să reconstituim fapta. Nici măcar nu putem stabili cu claritate dacă a fost o simplă contravenție. Evanghelia după Ioan spune că numitul Iisus ar fi biciuit niscaiva comercianți. Cu așa ceva organele de ordine nu glumesc, indiferent de epoca istorică. Poate or fi beneficiat și câțiva cerșetori de banii care li s-au aruncat din senin. Săracii ar fi văzut aici valențe taumaturgice dincolo de orice îndoială. Îmi place să cred, totuși, că Iisus nu s-a mulțumit doar cu răsturnarea câtorva scaune, ci a și eliberat porumbeii. La ce bun să ardă bietele păsări? Nu ar fi fost lipsit de sens. În fond, creștinismul a înlocuit câteva puncte importante în contractul cu Dumnezeu. De aceea creștinii nu sacrifică animale, deși pretind că se închină zeității veterotestamentare.

Mă rog, probabil că imaginația mea modernă nu se potrivește cu ce considerau acei oameni că este bine și frumos. Sacrificiul era atunci ritualul esențial al iudaismului. Probabil că eliberarea porumbeilor ar fi fost de prost gust atunci, în acel context. La fel, poate că imaginația lui Giotto nu se potrivea cu gustul și moravurile de la începuturile secolului XIV. Căci artistul îl înfățișează pe Dumnezeu Fiul cu pumnul drept ridicat, pregătit să snopească un concetățean pe care deja îl atinsese la ficat. Nu se înțelege prea bine dacă ține un bici sau lovește direct, dar pumnul este ridicat. Dacă nu ai ști că e artă din Trecento… ai zice că e mardeală în toată regula.

Li s-o fi părut ceva neobișnuit privitorilor? O fi zis că e nepotrivit? Aș vrea să știu. Sunt curios. Vremurile acelea nu erau cele mai pașnice. Dar sunt sigur că astăzi destui creștini ar fi oripilați. De Gabriel Liiceanu nu mai vorbesc. Asta pentru că am citit opiniile consternate pe care le-a exprimat la adresa episcopului Romei, cu ocazia uneia dintre curioasele predici ținute de acesta, total necanonic, nu în amvon, ci în avion.[iii] Mă îndoiesc că Papa de la Roma, oricât de tânăr și agil ar fi prin comparație cu predecesorul lui german, este atât de periculos pe cât pretinde intelectualul de pe malul Dâmboviței. Nici nu cred că ceea ce a spus poate fi interpretat ca o incitare la violență sau ca o justificare a atentatelor teroriste de la Paris. În fond, încercând cu tot dinadinsul să-i dea o lecție de teologie episcopului iezuit, așadar să vândă castraveți grădinarului, Gabriel Liiceanu înlocuiește pe Iisus cu prințul Mîșchin, creștinătatea cu „lumea civilizată”, omul concret, în beteșugurile și failibilitatea lui, cu „cetățeaul” abstract. Realitatea umană, omniprezența pulsiunilor violente, e contrazisă aici cu ajutorul unei ficțiuni teologico-sociologice. Omul concret este înlocuit cu omul de paie utopic (al societății creștine perfecte). Apoi este desființat din vorbe, fără milă.

Papa voia doar să grăiască pe înțelesul oamenilor de rând, ilustrând o idee foarte simplă: jignirea și insulta față de ceea ce prețuiește cineva, indiferent cine, generează violență. Și nu te poți aștepta ca majoritatea oamenilor să fie sfinți. Nu a spus nici că acesta ar fi un comportament model, nici că așa ar trebui să fie comportamentul creștinilor, ci că astea sunt așteptările normale față de oamenii normali din jurul tău, într-o societate concretă. „Banalitatea răului”, știți vorba asta. Atunci când a spus că e în regulă dacă ești ateist, atât timp cât ești un om bun, cu siguranță nu îi îndemna pe creștini să își abandoneze religia, ci doar să nu-i diabolizeze pe ateiști.[iv] Dincolo de asta, idealizarea suavă, poetică, a religiei creștine nu-i face vreun serviciu. Lipsește credința de suflu, de prezență socială și de autenticitate.

Oricât de eronate și contorsionate, obiecțiile sunt totuși nemaipomenit de interesante. După cum observa Costi Rogozanu, ele vin din reacția la ceea ce, în inadecvarea interpretării lor, neoconservatorii consideră a fi erezia comunistă a papei.[v] Este cunoscută remarca unui popular comentator de radio american cu boală pe stângiști (obligatoriu pentru orice vedetă conservatoare în SUA), care, iritat de criticile Papei ce se îndreptau împotriva „tiraniei capitalismului nelimitat” (noi îi spunem „sălbatic”), susținea că a dori reglementarea economică este marxism curat.[vi] Erezie! Papa de la Roma nu a avut niciodată un bun renume printre puritani, dar acum chiar a întrecut măsura.

Dacă mă gândesc bine, și la noi indignarea față de conduita Papei se justifică. Boierimea spiritului nu e obișnuită să fie moralizată de oamenii lui Dumnezeu. Când toți îi pun pe săraci la austeritate, cine mai poate suporta exortații evanghelice de felul celei citate mai jos? Papa le face morală mandarinilor cu inima împietrită:

Nu unei economii a excluderii

Aşa cum porunca «să nu ucizi» instituie o limită clară pentru a asigura viaţa umană, astăzi trebuie să spunem «nu unei economii a excluderii şi a inegalităţii». Această economie ucide. Nu este posibil să nu facă vâlvă faptul că moare un bătrân condamnat să trăiască pe stradă, în timp ce constituie ştire scăderea cu două puncte a acţiunilor la bursă. Asta este excludere. Nu se mai poate tolera faptul să se arunce mâncare când există oameni care suferă de foame. Asta este inegalitate. Astăzi totul intră în jocul competitivităţii şi al legii celui mai puternic, unde cel puternic îl devorează pe cel mai slab. Drept consecinţă a acestei situaţii, mari mase de populaţie se văd excluse şi marginalizate: fără loc de muncă, fără perspective, fără căi de ieşire. Se consideră fiinţa umană în ea însăşi ca un bun de consum, care se poate folosi şi apoi arunca. Am demarat cultura «rebutului» care chiar este promovată. Nu mai este vorba pur şi simplu de fenomenul exploatării şi al asupririi, ci de ceva nou: cu excluderea este lovită, în rădăcina sa, apartenenţa la societatea în care se trăieşte, din moment ce prin ea nu se rămâne în drojdia societăţii, în periferie sau fără putere, ci se rămâne în afară. Cei excluşi nu sunt cei «exploataţi», ci gunoaiele, «resturile».”[vii]

Mai mult, Papa Francisc a spălat picioare de emigrant român dintr-o casă de corecție italiană… Ce intelectual bogat din România poate suporta o asemenea jignire civilizațională, un asemenea populism transcendental?[viii]

Răspunzând acuzațiilor potrivit cărora ar fi marxist, părintele Francisc spunea, în mod caracteristic: „Ideologia marxistă e greșită, dar am întâlnit mulți marxiști în viața mea care sunt oameni buni, așa că nu mă simt jignit”[ix]. Ăsta nu e marxism, este doar bun simț. Mai apoi explică. Religia creștină nu e una a orbirii față de suferința celorlalți. Dacă ești preocupat de soarta aproapelui și respecți preceptele biblice nu înseamnă că ești marxist. Nu Marx a spus că nu trebuie să râvnești la banul văduvei și al orfanului, nu Marx a cerut să nu le interzici nevoiașilor să culeagă spicele rămase după treierat. Nu trebuie să fii comunist ca să vezi că nu e în regulă fățărnicia cu care opulența obscenă condamnă (culmea, în numele creștin-democrației!) pe cei loviți de sărăcia dizabilitantă. Tocmai aici e și cheia interpretării mesajului papal. E un îndemn la umanitate, la îndepărtarea abstracțiunilor și contrafacerilor minții care îi împiedică pe experți, politicieni și jurnaliști să fie, întâi de toate, oameni cumsecade. Iar bună parte din anticomunismul fără obiect din care unii și-au făcut acum o meserie, exersându-și ultimele reflexe ale urii de clasă, reprezintă o astfel de abstracțiune lipsită de viață, ocolită de adevăr. Ea te scutește de orice responsabilitate în raport cu injustiția socială strigătoare la cer, pemițându-ți totuși să te declari superior (prin natură) perdanților tranziției.

Cu finețea intelectuală caracteristică, Gabriel Liiceanu a evitat capcana de a se arăta mai catolic decât Papa. În acest scop, la finalul articolului își pune întrebări cu privire la religie în sine și la derapajele ei violente, făcând din nou legătura între naturalețea frustă a predicilor papale și violența jihadistă, dar fără să-și asume cu claritate ostilitatea față de Biserică.

Aici însă lucrurile devin mai clare. Pentru că niciun conservator consecvent, sau măcar coerent, nu ar merge pe această cale. Un liberal cu atât mai puțin. Susținerea președinților providențiali, care guvernează cu mână forte, a pedepselor penale exemplare, a intereselor celor bogați și puternici împotriva nevoilor celor săraci și privați de educație, sprijinirea anticomunismului după comunism și a războiului, indiferent de cauze sau consecințe, nu stau bine alături de contestarea tradiției religioase. Caracterul profund autocontradictoriu al ideologiei neoconservatoare vine tocmai din înlocuirea conservatorismului cu un surogat din care s-a eliminat tot ceea ce ține de înțelepciune, moderație, bun simț și tradiție. Așa a ajuns Monica Macovei, de pildă, să se declare, în timpul alegerilor prezidențiale din 2014, și credincioasă greco-catolică înfocată, și adeptă a laicității. O rețetă de succes pentru societatea spectacolului, în care până și dreptatea se subordonează exigențelor de PR, fiind televizată ostentativ. În care aparența subordonează coerența. Problema fundamentală este, conform acestei perspective strâmb așezate, amestecul dintre societăți pe care îl ocazionează imigrația necontrolată. Societățile occidentale sunt eminamente nonviolente și nereligioase, iar religia în sine, nu o interpretare eronată a ei, duce, mai devreme sau mai târziu, la dezastru. Așadar unde Francisc scoate în evidență caracterul uman, concret, viu și responsabil al vieții religioase creștine, filosoful răspunde cu ficțiuni maniheiste, antisociologice și parateologice, care susțin purificarea civilizațională. E momentul să ne întrebăm și noi, văzând exagerările autocontradictorii (aparent nu foarte bine intenționate), ce ne facem cu acest tip de discurs, care scurtcircuitează silogismele, neagă evidența și înlocuiește firescul cu exagerarea, înțelegerea cu incriminarea, integrarea cu eliminarea?

 

Note:

[i] Giotto, Expulsion of the Money-changers from the Temple, http://commons.wikimedia.org/wiki/File:Giotto_-_Scrovegni_-_-27-_-_Expulsion_of_the_Money-changers_from_the_Temple.jpg, consultat la 23 februarie 2015.

[ii] Amănunt interesant, pe vremea aceea săracii sacrificau porumbei, nu își permiteau altceva. Ierusalimul fiind un important centru al turismului religios, cum este și astăzi, casele de schimb valutar erau nelipsite. Probabil că se făceau bani frumoși în sectorul financiar. Mult mai mulți decât din tâmplărie, să zicem.

[iii] Gabriel Liiceanu, „Un papă care dă cu pumnul?”, Contributors.ro, http://www.contributors.ro/cultura/un-papa-care-da-cu-pumnul/, consultat la 15 februarie 2015.

[iv] Steve Anderson, „Pope Francis: Being an atheist is alright as long as you do good”, The Independent, http://www.independent.co.uk/news/world/europe/pope-francis-being-an-atheist-is-alright-as-long-as-you-do-good-8629390.html, consultat la 15 februarie 2015.

[v] Costi Rogozanu, „Papa Francisc dă cu pumnul, un român creştin îi bate obrazul”, Voxpublica.realitatea.net, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/papa-francisc-da-cu-pumnul-un-roman-crestin-ii-bate-obrazul-111059.html, consultat la 16 februarie 2015.

[vi] „It’s Sad How Wrong Pope Francis Is (Unless It’s a Deliberate Mistranslation By Leftists) – The Rush Limbaugh Show”, Rush Limbaugh, http://www.rushlimbaugh.com/daily/2013/11/27/it_s_sad_how_wrong_pope_francis_is_unless_it_s_a_deliberate_mistranslation_by_leftists, consultat la 23 februarie 2015.

[vii] „Evangelii gaudium”, http://www.magisteriu.ro/evangelii-gaudium-2013/, data accesării 23 februarie 2015.

[viii] Ana Borlescu, „GEST FĂRĂ PRECEDENT: Papa Francisc a realizat ceremonia spălării picioarelor pentru 12 deţinuţi, printre care şi femei – FOTO, VIDEO”, Mediafax.ro, http://www.mediafax.ro/externe/gest-fara-precedent-papa-francisc-a-realizat-ceremonia-spalarii-picioarelor-pentru-12-detinuti-printre-care-si-femei-foto-video-10698494, consultat la 15 februarie 2015.

[ix] Tornelli Andrea, „Never be afraid of tenderness”, LaStampa.it, http://www.lastampa.it/2013/12/14/esteri/vatican-insider/en/never-be-afraid-of-tenderness-5BqUfVs9r7W1CJIMuHqNeI/pagina.html, consultat la 15 februarie 2015.

Comments Off on Un Iisus cu pumnul ridicat? – Februarie 25, 2015

%d bloggers like this: