Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Securitate națională sau libertate rațională? Cum ați devenit suspecți și de ce nu reușiți să vă reabilitați (II) – Ianuarie 27, 2015

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 31 December 2017

Superficialitatea și ignoranța sunt cele mai mari amenințări la adresa siguranței naționale

Totuși, cel mai mare pericol al vremurilor noastre vine din incapacitatea de a trata probleme foarte serioase altfel decât superficial. Confirmând previziunile lui Habermas referitoare la incapacitatea sferei publice burgheze de a mai susține valorile emancipării, ale deliberării democratice, ale libertății de gândire și interogare critică, dezbaterea publică hipermediatizată de astăzi prezintă peisajul întunecat al confuziei și al îndepărtării de reflecția sceptică. Politicienii statelor democratice din întreaga lume, secondați de un întreg aparat ideologic public-privat, consideră că este necesar să invoce urgența și pericolul iminent cu aceeași ușurință cu care o fac liderii statelor nedemocratice.[i] Astfel, reprezentanții aleși înlocuiesc încrederea cu suspiciunea, participarea civică cu măsuri excepționale de menținere a ordinii publice, cooperarea internațională cu spionajul. Uneori chiar partenerii cei mai puternici intră în conflict deschis din acest motiv, așa cum o demonstrează recenta expulzare a unui oficial CIA (Central Intelligence Agency) din Germania.[ii] Atunci își amintesc probabil și politicienii importanți că exista cândva în democrațiile liberale o grijă deosebită pentru protejarea libertății individuale față de ingerințele polițienești și controlul scăpat de sub control.

În statele care țin să rămână fidele principiilor moderne larg recunoscute ale liberalismului politic, superficialitatea și ignoranța sunt cele mai grave amenințări la adresa siguranței naționale. Aceasta deoarece subminează chiar rațiunea de a fi a guvernării prin acțiune cetățenească, participare responsabilă și consimțământ informat. În statele nedemocratice, pseudodemocratice sau semidemocratice, ignoranța în chestiunile ce țin de drepturile omului este politică oficială, iar cunoașterea nu folosește la mare lucru. Supunerea față de puterea supremă este suficientă. Confuzia și cultivarea ignoranței, deși sunt căi facile către controlul mulțimilor recalcitrante sau al indivizilor încăpățânați, sunt fatale pentru republicile democratice. Nu în sensul că le fac să dispară ca urmare a erorilor comise de lideri (eventualitate deloc de neglijat), ci pentru că le transformă în opusul lor.

Politicienii și oficialii instituțiilor publice din România care au susținut proiectele de lege, chiar și unele voci (bizare, este adevărat) ale societății civile, au făcut pe deplin dovada superficialității în abordarea noii reglementări. Îmbucurător este faptul că au existat organizații non-guvernamentale care, asumându-și riscul de a fi considerate „amenințări la adresa siguranței naționale”, consecvente în raport cu misiunea lor și informate fiind, au făcut tot ce a fost posibil pentru a readuce lucrurile în sfera normalității și a civismului. Dacă nu au reușit, nu e vina lor. Responsabilitate civică este una dintre valorile cele mai rare în vremurile noastre.

Totuși, este important să observăm cum a fost ignorată multitudinea de argumente „contra”, pentru a scoate în evidență puținele și șubredele argumente „pro”. Nu le voi expune în detaliu pe cele din urmă, pentru că, în ciuda logicii lor rudimentare, au triumfat în fapt − proiectul de lege a fost adoptat. Este util totuși să prezentăm acele puncte de vedere care le arată nuda nulitate.

Rezumând, se poate observa că pozițiile favorabile proeminente sunt de două tipuri. Unele se reduc la eterna invocare a autorității pe care o posedă orice este străin și, pe cale de consecință, „model” pentru localnici. Având la origine practica autoflagelării culturale și complexele de inferioritate de tip colonial din care ea purcede, „chemarea străinătății” generează probabil cel mai previzibil și inflexibil tipar argumentativ în dezbaterile publice din România, dovadă a înclinației parohial-periferice adânc înrădăcinate în mentalul colectiv, de la vlădică la opincă. Este vorba așadar de pseudo-argumente, care dispar de îndată ce luăm în considerare experiența altor state nu ca „model”, ci ca element al unei aprecieri comparative complexe, preocupată de realitatea propriu-zisă, nu de reflectarea ei în oglindă (obsesia cochetă pentru „imagine”, imitarea „țărilor civilizate”, argumentul „nu suntem singurii care facem asta” etc).[iii]

Altele se constituie în reflecții criminologice despre importanța supravegherii latente în combaterea infracțiunilor. Ele sunt cu adevărat importante. Merită o atenție deosebită, pentru simplul motiv că, atunci când nu sunt de-a dreptul fanteziste sub aspect științific, ocolesc în mod deliberat imperativul politic al protejări drepturilor omului, ancorându-se, cu ajutorul politicii penale pe care o promovează, într-o viziune neliberală, nedemocratică, a societății bune.[iv]

Este incredibilă ușurătatea cu care dorința de a fi în rând cu lumea și presupusele presiuni ale partenerilor euroatlantici ai României au fost invocate în sprijinul Legii pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 111/2011 privind comunicațiile electronice. Analiza atentă arată că astfel de alegații clar-obscure ascund o realitate mult mai diversă și mai lipsită de unanimitate decât ar reieși din declarațiile oficialilor SRI. Dacă partenerii transatlantici ai României (expresie care se referă de obicei la Statele Unite) au criticat lipsa unei măsuri de acest fel, de ce au făcut-o? Politicienii din Statele Unite nu au adoptat o astfel de reglementare. De ce ar trebui să o facă politicienii români, la recomandarea cărei instituții politice americane? Dacă partenerii europeni au emis opinia că absența înregistrării obligatorii este o mare vulnerabilitate pe care o „exportă” România în Uniunea Europeană, atunci este foarte important să știm care dintre ei. Belgia, care nu a adoptat o asemenea lege, sau Germania, care a făcut-o? Portugalia, fără o lege de acest fel, sau Spania, care posedă una? Polonia sau Ungaria? Cehia, care a respins reglementarea, sau Olanda, care a adoptat-o? Marea Britanie, sau Franța?[v]

Studiul care cuprinde harta exemplelor de mai sus, realizat de asociația companiilor GSM (GSM Association, GSMA) în 2013, este citat de susținătorii supravegherii preventive generalizate pentru că arată că, în momentul de față, 80 dintre statele lumii au introdus deja obligația înregistrării datelor personale pentru cartelele preplătite. Dacă „argumentul turmei” ar fi unul valid din punct de vedere logic – „o mulțime oarecare hotărăște ceva, așadar hotărârea aceea merită să fie urmată” – puterea exemplului este folosită aici atât de trunchiat, atât de lipsit de sens, încât l-ar anula. Același raport al GSMA arată că aproape 50% dintre statele invocate (37) sunt țări africane, afectate de subdezvoltare, sărăcie și guvernare abuzivă. Acesta este și motivul pentru care puținele cercetări academice despre subiect se concentrează asupra țărilor din Africa[vi], iar concluziile lor nu sunt elogiative. De altfel, masa suspecților africani este imensă, estimându-se că procentajul utilizatorilor de cartele preplătite depășește 90%. În ansamblu, statele cu experiență democratică îndelungată sau fără un regim politic problematic din punctul de vedere al respectării drepturilor omului sunt minoritare.

Tipul acesta de argumentum auctoritatis, invocat atât de des și atât de simplist la noi[vii], nu rezistă nici dacă este evaluat după propriile criterii. Refuzând anterior aprobarea legii, România se găsea într-o „companie selectă” de mai bun renume sub aspectul calității democrației și al respectării drepturilor omului decât acum. Canada, Marea Britanie, Cehia, România erau în 2013 singurele state care respinseseră deja noua legislație. Mexicul poate fi plasat într-o clasă aparte, deoarece respingerea a urmat acolo adoptării, nu a fost o respingere de principiu, ca în celelalte cazuri. În 2009, autoritățile mexicane sperau că vor ajuta anchetatorii să limiteze ravagiile infracționalității. După trei ani măsura a fost anulată, pentru că datele empirice au dovedit-o inutilă. Faptul că s-a constatat un risc crescut de utilizare frauduloasă a datelor personale a arătat că noua măsură putea fi considerată chiar o vulnerabilitate, o amenințare la adresa siguranței publice. Autoritățile au raportat o creștere statistică cu 40% a numărului de apeluri telefonice de șantaj și o creștere cu 8% a numărului de răpiri între 2009 și 2010.[viii]

Raportul GSMA menționează multe alte exemple negative. Prea multe pentru o politică susținută atât de insistent ca summum bonum al modernizării. În Rwanda, câteva sute de mii de cartele SIM au fost dezactivate pentru că utilizatorii nu au reuși să-și înregistreze datele personale, în ciuda prelungirii repetate a termenelor limită. Australia este menționată pentru costurile imense impuse operatorilor (apreciate la 10 milioane de dolari anual) și pentru sofisticarea tehnică a sistemului de identificate (aici fiind considerată un exemplu pozitiv). În China, aflată printre statele-exemplu din 2010, mulți cetățeni au criticat măsura, dar nu invocând drepturile omului − ceea ce ar fi antrenat, fără îndoială, persecuția politică − ci teama ca terțe părți (comercianți) să nu se folosească ilicit de datele personale. În Kenia și Nigeria se apreciază că nu există garanții suficiente în privința protejării informațiilor colectate de cei ce ar dori să abuzeze de ele. Locuitorii Afganistanului − ca într-o incredibilă comedie politică a absurdului − au fost puși în dificultate de cerința prezentării actelor de identitate, deoarece foarte mulți dintre ei… nu posedă acte de identitate. Nu ne putem juca cu pericolul terorist în Afganistan. Dar sigur aceasta este calea? Sigur?

Studiile de caz prezentate ca exemple pozitive nu lipsesc. Putem menționa succesele deosebite obținute în Emiratele Arabe Unite, Sri Lanka, Turcia sau Uganda. Concluziile raportului sunt formulate fără echivoc, dar nu în favoarea instrumentalizării polițienești: „Un număr din ce în ce mai mare de guverne au introdus recent înregistrarea obligatorie a utilizatorilor de cartele SIM preplătite, sperând că această politică va sprijini creșterea puterii legii și eforturile de combatere a terorismului. Cu toate acestea, până în prezent, nu există dovezi potrivit cărora înregistrarea obligatorie duce la reducerea infracționalității.”[ix] Raportul recomandă încurajarea înregistrării voluntare, precauții, studii de impact laborioase, consultări publice temeinice, utilizarea măsurii ca mijloc de a îmbunătății oferta de e-government, nu în scopul combaterii terorismului sau infracționalității.

Cu adevărat neverosimile sunt considerațiile criminologice emise de susținătorii înregistrării obligatorii. Ei pornesc de la premise pe care orice polițist cu experiență, nu neapărat un teoretician în domeniul politicilor penale, le va considera naive și neprofesioniste. Faptul că infractorii folosesc cartele preplătite nu se datorează neapărat necesităților actului infracțional.[x] După cum am văzut, acestea sunt cel mai frecvent mijloc de a obține acces la serviciile de telefonie la nivelul întregii populații, peste tot în lume. Iluzia anonimatului ar fi chiar mai utilă în acest caz decât combaterea ei, la fel de iluzorie de altfel. Prima grijă a celor care urmăresc să comită infracțiuni cu ajutorul telefonului mobil va fi tocmai aceea de fura, a împrumuta sau imita identitatea altora. Prin coruperea angajaților din companiile de telecomunicații sau a funcționarilor serviciilor secrete, prin achiziționarea cartelelor în alte state, prin fraude informatice sau prin complicitatea cu posesori de identitate oficială care sunt dornici să o vândă, infractorii se vor grăbi să evite legea, nu se vor îmbulzi cu buletinele în mână la ghișee.

Același raționament se aplică altor date provenite din supravegherea comunicațiilor. Intenția infracțională determină persoanele răuvoitoare să caute mijloace înșelătoare pentru a se disculpa, expunându-i pe ceilalți unor acuzații nedrepte. „Atacurile cibernetice” care îi fascinează pe oficialii SRI vin adesea de pe calculatoare manipulate în așa fel încât să lase o impresie greșită despre originea „atacului”. Infractorii periculoși și teroriștii vor încerca să își disimuleze intențiile, evitând canalele de comunicare supravegheate, sau folosindu-le pentru a comunica doar cu persoane care nu au de-a face cu activitatea infracțională, deschizând o mulțime de piste de cercetare polițienească false. Anders Breivik a reușit să pară inofensiv atunci când cumpăra mari cantități de îngrășământ, nu bazându-se pe neatenția forțelor de ordine sau pe lipsa supravegherii Internet-ului, ci pe capacitatea de a-și modifica propriul comportament. A devenit fermier. Apoi a folosit o parte din îngrășământul cumpărat (prin comenzi online, nota bene!) pentru a confecționa bombe. Credeți că achizițiile de îngrășământ care pot conduce la confecționarea de explozibili artizanali nu sunt monitorizate în Uniunea Europeană?[xi] Ar fi trebuit ca procurorii și serviciile secrete să-i ancheteze periodic pe toți fermierii din Norvegia? Se poate face așa ceva într-un stat democratic? Cred că nu. Și nu am îndoieli. Nu aș dori să trăiesc într-un stat care face asta. Nu aș dori să trăiesc într-un stat care solicită să-ți verifice periodic, din rațiuni de securitate națională, mașina de scris sau calculatorul. La ce folosește supravegherea universală a comunicațiilor în aceste condiții?

Ideea că singurul lucru care mai stă în calea eliminării actelor reprobabile − sau a spionajului rusesc, argumentul ultim invocat de Dan Turturică în analiza sa − este absența înregistrării cartelelor preplătite, absența reținerii datelor provenind din comunicațiile digitale sau absența supravegherii în genere, este ridicolă. Afacerile de corupție cu sute de mii și milioane de euro, grupările infracționale organizate infiltrate în instituțiile judiciare, spionajul rusesc și terorismul internațional nu se împiedică în legi și ordonanțe de guvern, cât de drastice ar fi ele.

Însă oricât de copilăroasă ar fi premisa, consecința către care trimite este totalitară, în cel mai strict sens al cuvântului. Sursa ineficienței în războiul împotriva terorismului și a luptei cu infractorii ar fi insuficienta supraveghere, insuficienta lunare în stăpânire a vieții private. Prin urmare, insuficienta restrângere a drepturilor fundamentale. Dacă e așa, atunci supravegherea totală înseamnă siguranța absolută. Controlul total, exercitat de statul total. Conform unui asemenea raționament dus la ultimele consecințe, sănătatea perfectă se obține după moarte, deoarece moartea implică lipsa oricărei boli. Libertatea supremă apare atunci când ești încarcerat, deoarece nimeni nu-ți mai poate lua libertatea.

Îngrijorător. Cu atât mai mult cu cât, luând în seamă constatările de mai sus, se poate presupune că singurul domeniu al ordinii publice în care măsura discutată aici ar fi determinantă este combaterea manifestațiilor de stradă necontrolate și a acțiunilor de nesupunere civică, foarte frecvente în ultimii trei ani, prin identificarea prealabilă a liderilor informali cei mai activi. Este ceea ce visează orice guvern care nu dorește să se confrunte cu consecințele propriei lipse de responsabilitate civică.

Nu în ultimul rând, astfel de reglementări constituie un mecanism de selecție artificială și de promovare a infractorilor cu adevărat periculoși. Anumiți infractori, cei mai „neperformanți”, cei incapabili intelectual sau cei ce acționează sub imperiul impulsurilor agresive nestăpânite, vor fi prinși cu mai mare ușurință. Nu rezultă de nicăieri că asta se va întâmpla neapărat înainte de a-și comite nelegiuirile, dar este bine și așa.

Așa să fie? Prinderea ucigașilor îi descurajează pe oameni să ucidă? Condamnarea unora dintre politicienii corupți îi face pe politicienii corupți să-și schimbe concepția despre viață? Unii ar spune că este de așteptat ca noua cursă a înarmării digitale să determine, prin selecție competițională, o creștere a virulenței grupărilor infracționale foarte periculoase, care au la dispoziție sume mari de bani, au acces în sfera instituțiilor polițienești sau judiciare și expertiză tehnică. Fiecare lege care îi pune pe infractori alături de ceilalți cetățeni, într-o masă nediferențiată de suspecți, îi avertizează pe cei dintâi că trebuie să-și perfecționeze mijloacele dacă doresc să rămână în libertate, sau să investească mai mult în acte de corupție. Pe cei din urmă îi determină să-și piardă încrederea în instituțiile de ordine publică, pe care, în principiu, ar trebui să le sprijine, nu să le deteste.

Domnia legii nu poate fi promovată prin creșterea numărului de legi, nici prin împingerea către limită a celor deja existente. Apărarea statului de drept nu constă în ridicarea crizei la statutul de principiu guvernamental. De fapt, tocmai reglementarea abuzivă și invocarea permanentă a crizei, a excepției, le distruge pe ambele. Nu vădit, pe față, ci disimulat, aproape insesizabil, în numele binelui comun.

Concluzii − sindromul autoimun al democrației liberale

Una dintre consemnările politice importante din vara anului 2014 este cea referitoare la concepția politică a lui Viktor Orban. Iată ce declara politicianul maghiar în cadrul conferinței pe care acesta a susținut-o la Băile Tușnad, pe 26 iulie, în încercarea lui de a părea bărbatul vizionar de care NATO și Uniunea Europeană au nevoie: „De vreme ce statul nu este nimic mai mult decât o formă de organizare comunitară − care în cazul nostru coincide uneori cu granițele țării, alteori nu, și voi atinge acest lucru din nou mai târziu − momentul determinant în lumea de astăzi poate fi descris probabil spunând că are loc o cursă pentru găsirea modului de organizare, statul, care este cel mai capabil să facă o națiune și o comunitate competitivă (s.n.) în plan internațional. Aceasta este, doamnelor și domnilor, explicația faptului că cea mai populară temă de gândire astăzi constă în încercarea de a înțelege cum sistemele care nu sunt vestice, nu sunt liberale, nu sunt democrații liberale și probabil nu sunt nici măcar democrații, pot totuși să își conducă națiunile către succes. Vedetele analiștilor internaționali sunt astăzi Singapore, China, India, Rusia și Turcia. Și cred că comunitatea noastră politică a recunoscut și a abordat corect această provocare cu câțiva ani în urmă și probabil a reușit să o prelucreze intelectual, și dacă mă gândesc la ce am făcut în ultimii patru ani și la ce vom face în următorii patru, atunci lucrurile pot fi interpretate într-adevăr în această perspectivă. Aceasta însemnând că, rupând-o cu dogmele și ideologiile adoptate de către Vest și păstrându-ne independenți față de ele, încercăm să căutăm forma de organizare comunitară, noul Stat Maghiar, care este capabilă să facă comunitatea noastră competitivă în marea cursă globală pentru deceniile ce vor urma (s.n.).”[xii]

În majoritatea lor, comentatorii nu au reținut din cuvântare decât ceea ce știau deja: unul dintre liderii est-europeni ai Partidului Popularilor Europeni promovează o formă neliberală de democrație, mizând pe naționalism, anticomunism și creșterea puterii statului. Dacă cineva nu va considera că declarațiile sunt banale, va observa altceva. Ceea ce își revendică Orban drept victorie este exact ceea ce nu recunosc ceilalți lideri europeni neoconservatori drept înfrângere: faptul că modelul democrației neliberale − cu manifestări xenofobe anti-imigraționiste, denunțarea multiculturalismului și a diversității, elogierea monoculturalismului, excludere socială, încurajarea naționalismului sub diverse forme, proslăvirea disciplinei, devalorizarea solidarității și drepturilor cetățenești − nu mai este unul marginal, ci este privit de mulți europeni în mod complezent sau chiar cu admirație. Perspectivele sunt sumbre pentru democrația liberală, Viktor Orban are dreptate din acest punct de vedere. Nu pentru că e slabă sau nesatisfăcătoare, ci pentru că este văzută așa chiar de cei care ar trebui să o considere propriul ideal. „Eficiența”, „performanțele” sau puterea statelor nedemocratice au ajuns să fie privite cu admirație, uneori în virtutea fascinației neoconservatoare pentru competiție, putere și curaj războinic, alteori ca o încununare a tezei „ciocnirii civilizațiilor”, care pune pe seama religiei, a culturii locale sau a psihologiei etnice ceea ce în trecut era explicat în termeni socio-politici realiști, pragmatici. Valorile democrației liberale sunt considerate demodate, rezultat al dependenței față de statele occidentale mai puternice sau al constrângerilor corectitudinii politice. Unii, chiar persoane educate fiind, pur și simplu nu mai reușesc să distingă între democrație și non-democrație, între liberalism și variantele lui corupte. Acesta este motivul pentru care astăzi, în Europa, destui politicieni sau intelectuali cu înclinații autoritare se autointitulează liberali, sau evocă libertatea în titulatura formațiunilor politice pe care le creează.

Cât de grave pot fi consecințele ideilor greșite despre democrație, libertate și statul de drept? Nu mai puțin grave decât urmările unei boli autoimune într-un organism sănătos. Medicii pot explica felul în care anumiți agenți patogeni au efectul nedorit de a declanșa un răspuns autoimun exagerat, disproporționat. Sistemul imunitar − sistemul natural de apărare împotriva elementelor dăunătoare din exterior, capabile să producă vătămări atunci când pătrund în organism, amenințându-i echilibrul − începe să confunde celulele pe care ar trebui să le apere cu cele pe care ar trebui să le elimine. Fenomenul se produce la proporții de masă. Este mai lent sau mai grăbit, dar efecte posibile oscilează între suferință și moarte, deoarece sistemul imunitar este făcut să atace, iar celulele obișnuite ale corpului sunt lipsite de apărare prin natura lor. Corpul începe un adevărat război civil, luptând împotriva lui însuși.

Poate corpul politic să aibă aceeași evoluție? Analogia este tentantă. Sunt de părere însă că în planul ideilor și al principiilor politice lucrurile se petrec altfel. Răspunsul autoimun la ideologia terorismului, văzut aici ca mijloc de acțiune politică în relațiile internaționale, nu are consecințe autodistructive imediate, cataclismice. Rămâne în sfera ideologiei, evoluează foarte lent. Sistemul imunitar se modifică treptat în mod structural. Își modifică scopul în mod subtil, în așa fel încât să susțină viața, dar să elimine preventiv orice seamănă cu o amenințare în interior. Ca urmare, rezultatul este maladia autoimună complexă, generalizată, care face organismul inițial de nerecunoscut. Sistemul nervos al guvernării − cu precădere partea sa cerebrală, sediul politic al intelectualității − va fi protejat. El va coordona mișcările dezordonate ale corpului în noua sa viață morbidă. Cogniția se transformă în halucinație, întorcând realitatea pe dos, cu capul în jos. Celulele care supraviețuiesc devin din ce în ce mai rezistente. Astfel apare corpul social zombie, păstrând trăsăturile celui liberal-democratic din care provine, dar funcționând monstruos, asemeni entităților statale pe care le detestă, atacându-le înverșunat. Abia ajunși la acest stadiu putem fi siguri că ne apropiem de sfârșitul istoriei. Acesta este ultimul om.

Quis custodiet ipsos custodes? Cine îi păzește pe paznici? Această interogație politică prin excelență clarifică multe probleme aparent fără ieșire, arătând că unele dintre ele nu au alt răspuns natural decât căutarea echilibrului. Este un adevăr pe care autorii renumiți ai teoriei politice republicane, buni cunoscători ai culturii clasice, îl protejau cu venerație și respect. Pentru a nu se transforma din gardieni ai cetății în administratorii unui dispozitiv panoptic de control și pedepsire, paznicii trebuie să stea sub supravegherea celor pe care îi apără. Principala inovație a liberalismului politic este imperativul limitării puterii, indiferent de posesor sau de scopurile exercitării ei. [xiii] Cele mai semnificative inovații instituționale sunt apărarea libertății poporului de ea însăși, prin garantarea drepturilor omului și organizarea exercitării puterii în așa fel încât niciuna dintre atribuțiile statului să nu fie pusă în act în afara pârghiilor de control reciproc. Acesta este motivul pentru care constituția Statelor Unite ale Americii, prin amendamentul al patrulea, stabilește o legătură directă între siguranța cetățenilor și protejarea lor față de scotocirile polițienești nerezonabile (unreasonable searches). Iată de ce Curtea Supremă a stabilit unanim că protecția juridică izvorâtă din norma constituțională se aplică până și memoriei telefoanelor mobile ridicate în timpul unei arestări, necesitând mandat precis și motivat (nu un „mandat general”, care permite percheziția ad libitum).[xiv] Nu pentru a-i proteja pe infractori, ci pentru a-i împiedica pe gardienii cetății să devină inamicii celor pe care ar trebui să-i protejeze. Este esențial, potrivit filosofiei Părinților Fondatori, ca într-o republică democratică poliția să nu aibă o putere prea mare asupra celor pe care îi apără. Dincolo de exemplul particular de mai sus, de aceea constituțiile democratice protejează secretul corespondenței. Nu ca să-i ferească pe cetățeni de bârfele poștașilor prea curioși, sau de curiozitatea vecinilor, ci pentru a-i proteja de abuzurile statului. Puterea corupe, nu absența ei. Nu slăbiciunea statului duce la ascensiunea terorismului și a corupției, ci creșterea peste măsură a puterii lui.

Superficialitatea și ignoranța îi fac pe mulți susținători declarați ai liberalismului să uite că echilibrul este esențial pentru politica libertății. Liberalismul lui Adam Smith, un autor de eminentă receptivitate morală, nu are nimic de a face cu fundamentalismul pieței libere, dogmatismul obtuz al celor care se văd astăzi îndreptățiți să predice săracilor… „austeritatea”. Libertatea religioasă garantată de Constituția Americană nu este o expresie a idealurilor religioase puritane, în niciun caz nu concordă cu bigotismul fundamentalist al unora dintre reprezentanții Partidului Republican. De aceea primul amendament interzice Congresului să adopte vreo lege care să impună o religie, sau să suprime practicarea unei religii anume, să restrângă libertatea presei, libera întrunire sau dreptul de a adresa petiții. Nu este întâmplător faptul că toate acestea sunt puse alături. Puterea protectoare a statului nu a fost considerată de gânditorii liberali clasici superioară prin natura ei altor tipuri de putere. Binele public izvorăște din înfruntarea și echilibrarea reciprocă a contrariilor. Doar maniheismul politic[xv], doctrina politică gnostică ce împarte lumea între Imperiul Binelui și Imperiul Răului, este menit să propună soluții finale, definitive, supreme, totale.

Nimic nu este mai rău prevestitor decât tendința statelor liberal-democratice de a adopta reglementări ce slăbesc drepturile individuale și cresc în mod disproporționat puterea instituțiilor polițienești sau penale. De la norme ce urmau să se aplice doar pentru combaterea terorismului și a infracțiunilor grave, s-a ajuns la modificarea substanțială a scopului agențiilor de securitate.[xvi] Acum măsurile excepționale de control sunt folosite pentru a pedepsi orice tip de infracțiuni, de la infracțiunile legate de activități teroriste, până la file sharing. Așa sunt prezentate publicului, fără alte explicaţii. În loc să încerce să câștige încrederea cetățenilor, asigurându-se astfel de cooperarea lor voluntară, autoritățile o subminează constant, lipsindu-se astfel de o resursă inestimabilă, doar pentru a construi rețele de supraveghere distopice.

Benjamin Franklin ar fi afirmat că un popor care este pregătit să schimbe libertatea pe mai multă securitate, nu le merită pe niciuna dintre ele și le va pierde pe amândouă. Sentința este, fără îndoială, prea aspră. Toți oamenii merită să trăiască în siguranță și în libertate atât timp cât nu se străduiesc să-i lipsească de ele pe ceilalți. Dar este adevărat că cei ce renunță la libertate în speranța că vor avea mai multă siguranță nu au nici una, nici alta. Siguranța are un preț, dar libertățile constituționale sunt neprețuite. Cultivarea raționalității și a echilibrului va reuși să țină acest adevăr în viață. Cine se simte în siguranță atunci când este supravegheat încontinuu, fără un motiv întemeiat, de organizații secrete care își ascund intențiile dominatoare sub pretexte comice? Cine se simte liber atunci când este constrâns să respecte reguli arbitrare, impuse de organizații polițienești cu veleități materne, care dispun de o putere în față căreia orice individ este lipsit de apărare? Vor mai fi permise contestarea politică și protestul social în viitor? Drepturile sociale care protejează demnitatea umană vor mai avea vreo importanță după amânarea temporară a respectării drepturilor civile și politice?

Părinții Fondatori ai constituției republicane americane au fost inspirați tocmai de ideile clasice peste care trecem astăzi cu atâta ușurință. Înțelegeau incertitudinile libertății, viciile și virtuțile republicanismului, felul în care binele ajunge să fie pervertit, avertizările din vechime referitoare la felul în care democrația se poate transforma în tiranie. Cunoșteau originile instituției romane a dictaturii, dar și pericolul transformării stării de excepție în regulă guvernamentală. Câți dintre oamenii politici de azi, din România sau din Statele Unite, mai iau în serios astfel de principii? Câți conștientizează faptul că odată ce drepturile și libertățile constituționale vor fi abandonate − fie că sunt civile, politice sau sociale − pentru a face față amenințărilor, va dispărea și ceea ce doreau să apere? Cu adversarii democrației, ai drepturilor fundamentale și ai statului de drept nu se poate lupta, homeopatic, prin restrângerea drepturilor fundamentale. Așa cum injustiția nu poate fi reparată printr-o altă injustiție. Acest adevăr elementar este prea rar enunțat în epoca noastră, caracterizată prin dezolantă tribalizare politică și incredibilă decădere intelectuală. În schimb, din ce în ce mai mult, atât instituțiile publice, cât și politicienii, intelectualii publici ori organizațiile independente prezintă o viziune simplificată asupra realității politice, în care binele și răul sunt foarte ușor de recunoscut, sunt imposibil de confundat. Astfel, nimic nu mai pare imposibil sau absurd dacă susții că este în folosul binelui comun. În mod stupid-paradoxal, statele occidentale sunt pe punctul de da o ultimă lovitură democrației liberale în scopul de a-i înfrânge pe cei ce detestă democrația liberală. Prea mulți dintre noi cred că libertatea se obține prin constrângere. Încrederea se obține prin suspiciune. La siguranța personală se ajunge prin creșterea nemăsurată a puterii instituțiilor punitive. Războiul este pace. Ignoranța te face puternic.

Note:

[i] Nu uitați, instituția romană a dictaturii avea același temei, dictatorul fiind un „magistrat extraordinar” (magistratus extraordinarius), cu puteri extraordinare pe timp de război.

[ii] „Germany Asks Top CIA Official to Leave Country”, Spiegel Online, 7 octombrie 2014, http://www.spiegel.de/international/germany/germany-asks-top-cia-official-to-leave-country-a-980372.html, consultat la 13 iulie 2014.

[iii] Asociația pentru Implementarea Democrației, „Asociatia pentru Implementarea Democratiei – AID isi reafirma sprijinul pentru proiectul de lege privind identificarea utilizatorilor de cartele prepay”, http://www.aid-romania.org/aid-isi-reafirma-sprijinul-pentru-proiectul-de-lege-privind-identificarea-utilizatorilor-de-cartele-prepay/, consultat la 3 august 2014; Mircea Sărărescu, „Maior: Lipsa unei legislații privind cartelele preplătite, o vulnerabilitate majoră | – Q Magazine”, Q Magazine, 22 iulie 2014, http://qmagazine.ro/actual/maior-lipsa-unei-legislatii-privind-cartelele-preplatite-o-vulnerabilitate-majora/, consultat la 3 august 2014; Andra Dumitru, „SRI: România devine exportator de vulnerabilitate în UE prin cartelele prepay | Romania Libera”, RomaniaLibera.ro, iunie 2014, http://www.romanialibera.ro/politica/uniunea-europeana/sri–romania-devine-exportator-de-vulnerabilitate-in-ue-prin-cartelele-prepay-338867, consultat la 3 august 2014.

[iv] A se vedea Dan Turturică, „Și siguranța are un preț”, RomaniaLibera.ro, iunie 2014, http://www.romanialibera.ro/opinii/editorial/si-siguranta-are-un-pret-339442, data accesării: 8 august 2014. Articolul este unul dintre cele mai interesante. El arată cum un jurnalist experimentat poate să sporească confuziile pretinzând că le corectează. Dincolo de faptul că insinuează că unele dintre vocile ce s-au ridicat împotriva legii sunt în mod intenționat confuze − marca paradigmei suspiciunii incriminatorii: poate cineva, prin vicleșug, dorește să submineze siguranța națională luând apărarea drepturilor omului − acesta cataloghează drept confuzie faptul că înregistrarea obligatorie a utilizatorilor este asociată cu directiva europeană referitoare la reținerea datelor. După cum am susținut anterior, este vorba de o aceeași clasă de politici polițienești, cu istorie și justificări comune. Totuși, pentru că au constatat asta, majoritatea organizațiilor prestigioase ale societății civile, cele care au criticat proiectul, printre care și ApTI (Asociația pentru Tehnologie și Internet), reunind specialiști în drept și în telecomunicații, sunt catalogate de autor drept… superficiale. Rămâne ca publicul să judece cine este cu adevărat superficial. Apoi, Dan Turturică încearcă să lase impresia că directiva este apărată chiar prin actul prin care Curtea de Justiție a Uniunii Europene o invalidează, susținând, în cele din urmă, că una dintre cele mai importante piedici în calea rezolvării problemei infracționalității este absența obligației de înregistrare și limitarea puterii disciplinare a statului. Premisa de la care domnul Turturică pornește este, fără îndoială, aceea că infractorii se vor grăbi, după intrarea în vigoare a legii, să utilizeze cartele preplătite conform noilor reguli. Las la o parte câteva afirmații bizare, care, fiind nedocumentate, își au probabil originea în simpla eroare comună. Tocmai pentru că suspiciunea nu se combate prin suspiciune, nici nu mă gândesc să pun la îndoială bunele intenții ale autorului.

[v] GSM Association, The Mandatory Registration of Prepaid SIM Card Users. A white paper, noiembrie 2013, p. 8, http://www.gsma.com/publicpolicy/wp-content/uploads/2013/11/GSMA_White-Paper_Mandatory-Registration-of-Prepaid-SIM-Users_32pgWEBv3.pdf, consultat la 18 iulie 2014.

[vi] Nicola Jentzsch, „Implications of mandatory registration of mobile phone users in Africa”, Telecommunications Policy, vol. 36, nr. 8, septembrie 2012; Kevin P. Donovan, Aaron K. Martin, „The rise of African SIM registration: The emerging dynamics of regulatory change”, First Monday, vol. 19, nr. 2, 26 ianuarie 2014, http://firstmonday.org/ojs/index.php/fm/article/view/4351, consultat la 18 iulie 2014.

[vii] Vă amintiți poate de spusele lui Valerian Vreme, ministru al comunicațiilor și tehnologiei informaționale în guvernul Emil Boc, care declara că România se bucură să fi semnat în secret ACTA (Anti-Counterfeiting Trade Agreement), deoarece intra astfel într-o „companie selectă”. Dumnealui a văzut în grupul semnatarilor țările pe care ne-am obișnuit să le invidiem, nu și Coreea de Nord. Acest fapt anecdotic este simptomatic. Atât pentru lipsa de direcție rațională a politicii naționale în domeniul telecomunicațiilor, cât și pentru fenomenul global de convergență care face ca, treptat, din punctul de vedere al legilor Internet-ului, statele democratice să se deosebească din ce în ce mai puțin de cele nedemocratice.

[viii] GSM Association, The Mandatory Registration of Prepaid SIM Card Users. A white paper, noiembrie 2013, p. 11, http://www.gsma.com/publicpolicy/wp-content/uploads/2013/11/GSMA_White-Paper_Mandatory-Registration-of-Prepaid-SIM-Users_32pgWEBv3.pdf, consultat la 18 iulie 2014.

[ix] Ibidem, p. 31.

[x] Similar, faptul că organele de urmărire penală consultă frecvent datele reținute prin sistemul de control panoptic european nu dovedește că acele date sunt utile. La fel cum, dacă polițiștii îi duc pe politicienii anchetați pentru fapte de corupție încătușați la audieri, asta nu demonstrează că, fără cătușe, împricinații ar zbughi-o la fugă. Trebuie să menționăm că nu doar oficialii români sfidează logica elementară. Iată cum Cecilia Malmstrom, citată de Dan Turturică pentru a sprijini propriile silogisme falacioase, a ajuns la un raționament care întoarce spatele rațiunii cu o eleganță aparte, „la standarde europene”, cum ne-am obișnuit noi să spunem: „Mai întâi, în privința utilității reținerii datelor pentru aplicarea legii, informarea pe care Comisia a primit-o inițial de la Statele Membre arată că autoritățile naționale cer foarte des acces la informațiile de telecomunicații reținute. Statisticile perioadei 2008-2009 din 20 de State Membre arată o medie de 148 de mii de cereri pe an în fiecare Stat Membru. 90 de procente din aceste date nu erau mai vechi de 6 luni atunci când autoritățile au cerut acces la ele. Aceasta oferă o indicație că datele reținute − chiar pentru o scurtă perioadă de timp – sunt utile în lupta cu infracțiunile: dacă datele nu ar fi utile, autoritățile nu ar cheltui resurse umane și financiare, solicitându-le într-un număr atât de mare” (European Commission, „Cecilia Malmström Member of the European Commission responsible for Home Affairs Taking on the Data Retention Directive European Commission conference in Brussels Brussels, 3 December 2010”, http://europa.eu/rapid/press-release_SPEECH-10-723_en.htm, data accesării 12 august 2014). Conform acestei argumentații, acțiunea propriu-zisă denotă nevoia și utilitatea. Dacă nu le-ar fi foame, oamenii nu ar mânca. Nimeni nu mănâncă doar de plăcere. Dacă nu ar avea nevoie, instituțiile birocratice nu ar angaja personal și nu ar solicita bugete mai mari. Managerii instituțiilor birocratice nu doresc să aibă la dispoziție mai multe resurse decât cele ce le sunt necesare. Judecați singuri valoarea de adevăr asociată acestor raționamente. Apoi întrebați-vă cum de au ajuns unii lideri de opinie, după toate aparențele înzestrați cu rațiune, să prezinte astfel de considerente ca argument al autorității.

[xi] Helen Pidd, „Anders Behring Breivik spent years training and plotting for massacre”, The Guardian, 24 august 2012, http://www.theguardian.com/world/2012/aug/24/anders-behring-breivik-profile-oslo, consultat la 7 august 2014; Chris Slack, „Anders Breivik «was on Norwegian secret service watchlist» after buying chemical haul from Polish retailer”, Mail Online, 26 iulie 2011, http://www.dailymail.co.uk/news/article-2018646/Norway-shooting-Anders-Behring-Breivik-secret-service-watchlist.html, consultat la 7 august 2014.

[xii] Website of the Hungarian Governmnt, „Prime Minister Viktor Orbán’s Speech at the 25th Bálványos Summer Free University and Student Camp”, Government, http://www.kormany.hu/en/the-prime-minister/the-prime-minister-s-speeches/prime-minister-viktor-orban-s-speech-at-the-25th-balvanyos-summer-free-university-and-student-camp, data accesării 7 august 2014. A se vedea numaidecât și „Stratfor about Hungary: Why Viktor Orban Is a Good Geopolitical Strategist”, Ziaristi Online, http://www.ziaristionline.ro/2013/10/11/stratfor-about-hungary-why-viktor-orban-is-a-good-geopolitical-strategist/, data accesării 7 august 2014; Eva Balogh, „Viktor Orbán’s defeat, Jean-Claude Juncker’s victory”, Hungarian Spectrum, http://hungarianspectrum.wordpress.com/ 2014/06/27/viktor-orbans-defeat-jean-claude-junckers-victory/, data accesării 7 august 2014; Daniel Sharkov, „«Hungary’s Mussolini» Vows to Make the EU Member an «Illiberal State»”, Newsweek, 30 iulie 2014, http://www.newsweek.com/hungarys-mussolini-vows-make-eu-member-illiberal-state-262127, data accesării 7 august 2014; Fareed Zakaria, „The rise of Putinism”, The Washington Post, July 31, http://www.washingtonpost .com/ opinions/fareed-zakaria-the-rise-of-putinism/2014/07/31/2c9711d6-18e7-11e4-9e3b-7f2f110c6265_story.html, data accesării 12 august 2014.

[xiii] Referințele care ar putea ilustra această idee sunt prea numeroase. În context, o bună scurtătură este articolul lui Fareed Zakaria, „The Rise of Illiberal Democracy | Foreign Affairs”, Foreign Affairs, November/December 1997, http://www.foreignaffairs.com/articles/53577/fareed-zakaria/the-rise-of-illiberal-democracy, data accesării 7 august 2014.

[xiv] Jon Swaine, „Supreme Court endorses cellphone privacy rights in sweeping ruling”, The Guardian, 25 iunie 2014, http://www.theguardian.com/law/2014/jun/25/supreme-court-police-cellphones-search, consultat la 2 august 2014; The Editorial Board, „Smartphones and the 4th Amendment”, The New York Times, 27 aprilie 2014, http://www.nytimes.com/2014/04/28/opinion/smartphones-and-the-4th-amendment.html, consultat la 2 august 2014.

[xv] Catalin Vasile Bobb, „Adrian-Paul Iliescu, Anatomia Răului Politic/ Anatomy of the Political Evil”, Journal for the Study of Religions and Ideologies, vol. 6, nr. 16, 14 octombrie 2010; Andrei Cornea, „Andrei Cornea catre Adrian-Paul Iliescu”, Revista 22, 21 februarie 2013, http://www.revista22.ro/andrei-cornea-catre-adrianpaul-iliescu-2397.html, consultat la 9 august 2014.

[xvi] Citându-l din nou pe Dan Turturică, suspendarea normalității prin supraveghere preventivă a devenit din mijloc excepțional de luptă antiteroristă o practică polițienească de zi cu zi. „Adoptarea legii derivate din Directiva 24 a Uniunii Europene a făcut ca în Marea Britanie, de pildă, nu mai puțin de 93% din investigațiile curente ale instituțiilor care se ocupă de apărarea legii și de protejarea siguranței naționale să includă și analize ale datelor de trafic privind comunicațiile electronice. De ce atât de mult? Pentru că, deși Legea Big Brother͟ s-a născut ca răspuns la amenințarea teroristă, ea a devenit în timp un instrument eficient și în lupta cu criminalitatea de zi cu zi.” Din frecvența cu care un polițist își utilizează armele nu rezultă gradul lor de eficiență, desigur. Am putea deduce la fel de bine comportamentul abuziv al posesorului lor. Dar direcția aceasta de argumentare era previzibilă. Într-un anume fel, naturală. Uriașa infrastructură creată este deosebit de tentantă. De ce să nu fie folosită la maximum? De ce să fie irosite atâtea informații care, prin violarea drepturilor constituționale ale cetățenilor nevinovați, ar duce la descoperirea multor răufăcători? Dacă, prin absurd, în fiecare comună din România primarii ar achiziționa câte un scaun electric, vor exista destule voci care să ceară instituirea pedepsei cu moartea, în așa fel încât aparatura să nu zacă nefolosită. Autoritățile din România au criticat deja aspru directiva europeană, nu pentru că ar aduce atingere drepturilor fundamentale, ci pentru că ar fi fost prea slabă, pentru că ea nu oferea organelor de urmărire penală o putere suficient de mare („Ce se va întâmpla cu stocarea convorbirilor telefonice, SMS-urilor şi e-mail-urilor – portalul de business”, Money.ro, http://www.money.ro/ce-se-va-intampla-cu-stocarea-convorbirilor-telefonice–sms-urilor-si-e-mail-urilor_932611.html, data accesării 12 august 2014). Iată consemnarea acestor puncte de vedere: „La rândul său, procurorul general, Laura Codruţa Kovesi, a declarat că unele din noile prevederi privind reținerea datelor telefonice încurcă activitatea procurorilor şi a spus că va propune Ministerului Justiţiei modificarea acestora. Şi George Maior, directorul SRI, a afirmat că Legea 298/2008 privind reținerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de servicii de comunicații electronice destinate publicului va conduce la birocratizarea activităţii Serviciului. Există, în lege, o confuzie între zona obținerii de informații şi aceea legată de zona judiciară, a explicat Maior.”

 

Pentru a citi prima parte a articolului, urmați acest link: Securitate națională sau libertate rațională? Cum ați devenit suspecți și de ce nu reușiți să vă reabilitați (I)

Comments Off on Securitate națională sau libertate rațională? Cum ați devenit suspecți și de ce nu reușiți să vă reabilitați (II) – Ianuarie 27, 2015

%d bloggers like this: