Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Responsabil pentru tot – Martie 19, 2015

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 31 December 2017

La început de martie natura se dezmorțește, răsar florile primăverii, iar românul mânios își aduce aminte de Ion Iliescu. Zâmbitorul octogenar este serbat mai ales cu huiduieli, jigniri și imprecații. Deși a fost trecut pe linie moartă odată cu preluarea conducerii de către partida Geoană-Vanghelie în PSD, are multe de ispășit. De curând, intelectualul noului val, antreprenorul disruptiv al partidului, Sebastian Ghiță (supranumit „Bill Gates de Ploiești” din pricina averii și pasiunii pentru tehnologie), a ținut să arate că Ion Iliescu este vinovat pentru eșecul electoral al programului neoliberal cu față umană propus de Victor Ponta… Nu pentru că l-ar fi susținut (sau nu l-ar fi susținut), ci pentru că este prezent la ședințe în calitate de membru onorific al conducerii PSD. Așadar pentru că era acolo.[i]

Într-un anumit sens, tânărul lider de succes avea dreptate. PSD este redus la figura bătrânului nomenclaturist chiar și când e limpede că încearcă să se disocieze de el. Mai mult, e prezentat de ca și cum ar fi responsabil pentru Ponta, Măgureanu și Syriza la un loc.[ii] Ion Iliescu are o celulă rezervată în temnița imaginarului obsesiv românesc. El este persoana responsabilă pentru suferințele ultimului sfert de veac. Le cunosc bine. Am avut neșansa să trec și prin cea mai mizerabilă epocă de penurie impusă de Nicolae Ceaușescu cu acordul FMI[iii], prin perioada de inadaptare și anomie crescândă care a urmat revoltei sângeroase din 1989, apoi prin dezamăgirea adusă de guvernarea incompetent-coruptă a primei coaliții „anticomuniste” (CDR-PNL-PD)[iv]. Apoi prin cei patru ani orgolioși ai lui Adrian Năstase[v], până la epoca Traian Băsescu, încununată de tot felul de împliniri mărețe.[vi] De aceea înțeleg câtă frustrare au acumulat toți cei care au fost nevoiți să ia parte – într-un fel sau altul, direct sau indirect – la epopeea postcomunistă din care mineriadele sunt doar un capitol. Este foarte dificil să înduri confruntarea cu zădărnicia propriilor speranțe. Și mai greu e să nu-ți refuzi responsabilitățile.

Dar e foarte ușor să-ți canalizezi revolta spre o țintă anume, un om. Să invoci „sistemul” nu-i de-ajuns. Sistemul nu suferă, nu simte. E impersonal, un mecanism indiferent. Ion Iliescu, în schimb, e cu totul altceva. E palpabil, enervant, plictisitor, a făcut lucruri odioase la vremea lui. Personajul politic a căpătat un exoschelet mitologic care îi permite să fie responsabil în fața tuturor, pentru aproape orice. Este originea tuturor relelor. Pilonul pe care se sprijină orice istorie contrafactuală. Dacă nu era Iliescu…

Anul 2015 a fost unul deosebit. Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât ca faptele din 13-15 iunie 1990 să fie din nou cercetare de anchetatori. Și din nou, nemaipomenit de vivace, înfierarea lui Ion Iliescu a revenit în actualitate. Nu îmbătrânește. Este mereu proaspătă, plină de energie juvenilă. Miron Cozma s-a bucurat. A devenit din nou frecventabil după ispășirea pedepsei. Pentru că este în asentimentul celor ce propagă discursul dominant. Dorește ca Ion Iliescu să fie condamnat pentru „crime împotriva umanității”.[vii] Îl cred pe cuvânt. Nu există motive raționale să mă îndoiesc.

Privind lucrurile prin lentilele analizei politice, mineriadele sunt evenimente tipice, din seria celor ce se petrec în mod obișnuit pe scena puterii. De la Machiavelli încoace suntem obișnuiți să urmărim cu detașare violența luptelor pentru putere și lipsa de scrupule a liderilor. M-aș fi mirat ca autoritățile americane să fi adoptat alt punct de vedere decât cel recomandat de politologi, printre ei numărându-se sovietologi cu renume internațional.[viii] Ion Iliescu nu a fost singur. Acționa în calitate de lider, a fost confirmat ca lider de către majoritatea furioasă care își revendica dreptul „democratic” de a-și disciplina minoritarii. Mulțimile indignate i-au legitimat și au făcut posibile actele infracționale. Nu numai din acest motiv, din punct de vedere juridic, refacerea unei cercetări penale în raport cu evenimente de care ne desparte un asemenea interval de timp este îndoielnică. S-au șters destule urme. Este o nouă relativizare a ideii de justiție. Din punct de vedere politic însă, zăngănitul de cătușe este cel mai facil mod de a te deroba, de a ocoli responsabilitatea pentru nefericirea colectivă. De asemenea, înseamnă menținerea în viață a unui clivaj partizan care ar fi trebuit să dispară odată cu comunismul și nu s-a stins doar pentru că e ținut la reanimare: clivajul comuniști/anticomuniști.

Pentru analistul politic dezbinarea „pro-Iliescu”/„anti-Iliescu” este lipsită de conținut, pentru jurist este inutilă, pentru politician este profitabilă (capitalizează puncte în sondaje).[ix]

Așa că reacția „la cald” ce a apărut pe Social East față de un text mai degrabă rece al unuia dintre autorii de pe Critic Atac nu a făcut decât să ocolească dramatic ținta: „Dreapta românească e insensibilă la sărăcie, la inegalitate socială și la multe altele. Stânga românească – aia nepolitică, fiindcă stângă politică n-avem – e insensibilă la crimele comise de Iliescu. Și câtă vreme va fi așa, nu vom avea nici stângă politică, fiindcă stânga ar trebui să fie prima care să ceară condamnarea lui Iliescu”.[x] Nu, stânga românească nu este insensibilă la crimele comise de Ion Iliescu (aș spune „infracțiunile” în contextul dat), ci față de un discurs sentimental superficial (aș spune chiar naiv în contextul dat), care urmărește să pună actele de justiție penală – incerte și irelevante din perspectiva condițiilor sociale, economice și politice din prezent – înaintea priorităților sociale celor mai presante. Și nu, stânga nu trebuie să ceară judecarea lui Iliescu (condamnarea o decide un tribunal al „statului de drept”, nu Tribunalul Poporului) înaintea tuturor celorlați. Nu apucă. Sunt destui care nu fac nimic altceva și i-o iau în permanență înainte. Sunt ferm convins că în momentul prezent tratarea tuberculozei endemice este mai importantă decât condamnarea lui Ion Iliescu.[xi] Prea puțini cer condamnarea indiferenței politicienilor față de această problemă. Sigur, dacă ești înstărit, sănătos și fericit, ca în clipul de promovare a Clujului drept Capitală Europeană a Tineretului, e foarte probabil să ai alte obsesii decât tuberculoza.

Am lăsat la margine, unde le e locul, observațiile mele despre înfruntările de orgolii care au urmat. Replici lipsite de sens la cuvinte lipsite de sens. Reacții impulsive, catalogări injuste, etichete artificiale. Îmi sunt indiferente în măsura în care e limpede că provin din micile noastre neliniști umane. Nu îmi sunt indiferente atunci când îmi dau seama cât de mult avem de luptat cu noi înșine înainte de a lupta cu ostilitatea adversarilor progresului social. Am asistat cu un sentiment de neputință și jenă. Știu foarte bine că pasiunile egocentrice nu pot fi stăvilite decât de cei pe care îi domină. Dorința de a te distinge, insistența de a fi special, de a afișa o identitate culturală anume sau de a proteja o autoritate intelectuală despre care simți că ți se cuvine sunt înclinații naturale. Puțini reușesc să li se sustragă. Nimeni nu poate interveni din exterior pentru a limita asemenea pulsiuni sociale atunci când ele devin distructive. De aici sentimentul de neputință. Înfruntările de orgolii sunt printre puținele lucruri de care chiar nu avem nevoie. A dezvolta o polemică în jurul comentariilor de pe rețelele de socializare e pueril. Așa ceva nu poate fi o polemică. De aici sentimentul de jenă.

Nimeni dintre cei care sunt influențați de valorile stângii nu ar trebui să se simtă confortabil arogându-și monopoluri intelectuale sau simbolice. Oricine are capacitatea să participe la eforturile de emancipare socială își dă seama care e rolul fiecărui grup sau grupuscul activ în sfera stângii. Nu înțelege? Poate nu va înțelege nimic oricum. Nu e chiar aglomerație pe-aici, nu concurăm pentru public sau autoritate. Personal, refuz categoric să mă dau drept exemplu, să fiu un reper. Nu sunt. Nicio opinie discutabilă prezentată de vreunul dintre noi nu ar trebui privită altfel decât critic. Indiferent unde apare publicată. Pe blogul Social East ne-am adunat destul de anarhic, redactorii sunt cei ce și-au asumat responsabilitatea de a dona periodic, la intervale regulate, din energia lor. Nu ne-am verificat certificatele de puritate ideologică. Nu ne simțim responsabili pentru concepțiile expuse de fiecare, atât timp cât pot fi desființate prin critică, atât timp cât nu sunt răutăți inutile. Acestea din urmă trebuie evitate. Rămân răutăți inutile chiar dacă răspund altor răutăți inutile. Nu folosesc la nimic.

Nu-mi pasă de orgolii. Dacă există vreun mobil interior care mă motivează să-mi expun opiniile în ciuda tuturor descurajărilor, să sper că nu se vor lovi de ziduri, e tocmai responsabilitatea față de categoria socială din care fac parte, față de oricine e exploatat și înșelat, față de bătrânii mei părinți, față de oameni pe care i-am văzut ani la rândul luptându-se cu propria soartă și primind lovitură după lovitură de la noua societate neoliberală multilateral dezvoltată. Orfani, văduve, sărăntoci fără viitor. Șchiopi învățând meserie ca să lucreze în fabrică, apoi învățând din greu la școala de maiștri să repare mașini grele, în timp ce elita intelectuală a regimului învăța în școlile de partid sau în secțiile de socialism științific din universități cum să le disprețuiască.[xii] Țărănci bisericoase care, după ce au păscut oile desculțe ani la rând, au învățat să confecționeze textile la cooperativă și după aceea s-au văzut „în șomaj” înainte ca cineva să înțeleagă ce e șomajul. Copii sărmani întrecându-se la învățătură ca să ajungă la oraș, la facultate, doar ca să vadă apoi că toată sârguința de a face numai lucrurile bune nu are absolut nicio valoare în instituțiile statului capitalist, bântuite de corupția performantă, de tip nou, morală și profesională. Ca mulți alți nefinanțabili și neeligibili, am fost obișnuit să trăiesc cu aproape nimic. Uneori fac risipă, e o formă de relaxare. Îl detestam pe Ion Iliescu în adolescență. După unul dintre textele citate ar însemna că eram de dreapta în ‘90. Între timp mi-a trecut. Și responsabil pentru asta nu e Ion Iliescu. Sunt responsabili adversarii lui. S-au străduit să fie mai detestabili. L-au întrecut.

 

 

Note:

[i] Alina Neagu, „Sebastian Ghita se erijeaza in reformistul PSD: E momentul ca Ion Iliescu sa se retraga, nu mai poate fi un simbol al PSD / Coruptia e pentru Romania mai rea decat cancerul”, HotNews.ro, 27 noiembrie 2014, http://www.hotnews.ro/stiri-politic-18682401-sebastian-ghita-erijeaza-reformistul-psd-momentul-ion-iliescu-retraga-nu-mai-poate-simbol-psd-coruptia-pentru-romania-mai-rea-decat-cancerul-pentru-omenire.htm, consultat la 15 martie 2015.

[ii] Vladimir Tismaneanu, Marius Stan, „Ultimul stalinist: Ce a făcut Ion Iliescu pentru România? (Eseu de Vladimir Tismăneanu și Marius Stan)”, Contributors.ro, 3 martie 2015, http://www.contributors.ro/politica-doctrine/ultimul-stalinist-ce-a-facut-ion-iliescu-pentru-romania-eseu-de-vladimir-tismaneanu-%C8%99i-marius-stan/, consultat la 15 martie 2015.

[iii] Moise Guran, „Apropo de FMI… de ce s-a hotărât Ceauşescu să plătească datoriile?”, Biziday, 8 decembrie 2014, http://www.biziday.ro/2014/12/08/apropo-de-fmi-de-ce-s-a-hotarat-ceausescu-sa-plateasca-datoriile/, consultat la 17 martie 2015. Am stat la coadă odată. La carne. Ca să țin rândul, aproape o zi întreagă. De atunci sunt mai anticomunist decât toți intelectualii anticomuniști. Dovadă stă faptul că unii dintre ei consideră că procurarea ilicită a alimentelor era o formă de „rezistență”.

[iv] Când sărăciei i s-au adăugat concedieri masive, privatizări scandaloase, falimente bancare, legiferări ale restituirii proprietăților, care au consecințe până și astăzi.

[v] Când a apărut oligarhii descentralizării, așa numiții „baroni locali”, aroganți, corupți și tupeiști. Cărămida umană cu care se construiește și astăzi „capitalismul de cumetrie” , ca să reiau o formulă consacrată de Ion Iliescu.

[vi] Corupți anticorupție, austeritate pentru săraci, vrajbă, tineri care-și urăsc bunicii, bolnavi cărora li se refuză îngrijirea medicală, opulență, precaritate, disciplinare neoliberală. Lucruri de felul ăsta.

[vii] Andra Dolana, „ÎCCJ confirmă redeschiderea dosarului Mineriadei din iunie 1990 | Romania Libera”, RomaniaLibera.ro, 09 martie 2015, http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/dosarul-mineriada–ion-iliescu-afla–luni–daca-va-fi-anchetat-370298, consultat la 15 martie 2015.

[viii] Costi Rogozanu, „Iliescu în ochii americanilor în anii ‘90. Facem istoria cu tribunalul? Cazul Agerpres”,Voxpublica.realitatea.net, 10 martie 2015, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/iliescu-in-ochii-americanilor-in-anii-90-facem-istoria-cu-tribunalul-cazul-agerpres-111765.html, consultat la 15 martie 2015.

[ix] Care este politicianul care i-a luat apărarea lui Ion Iliescu? Cine refuză să se folosească de țapul ispășitor?

[x] Sorin Cucerai, „Câteva răspunsuri la cald pentru Costi Rogozanu”, Social East, http://www.socialeast.ro/cateva-raspunsuri-la-cald-pentru-costi-rogozanu/, data accesării consultat la 15 martie 2015.

[xi] Cu excepția situației în care s-ar demonstra că ispășirea păcatelor de către bătrânul PSD-ist ne va feri de boli, caz în care cred că nu mi-ar fi greu să-i conving și pe stângiștii cei mai rigizi să fie de acord cu arderea lui pe rug.

[xii] De astfel de personalități intelectuale am dat aproape la tot pasul în instituții care mai de care mai elitiste, care mai de care mai euroatlantice, care mai de care mai superioare.

Comments Off on Responsabil pentru tot – Martie 19, 2015

%d bloggers like this: