Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Pentru dezvoltarea educației academice în România – o modestă propunere – Septembrie 14, 2015

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 31 December 2017

Combaterea plagiatului este un subiect frecvent discutat ori de câte ori câte un politician încearcă să-și consolideze puterea personală pe calea imposturii universitare – ceea ce, între noi fie vorba, nu a fost niciodată foarte dificil. Există și situația, mai puțin examinată de intelectualii publici celebri din România, când cei interesați de consolidarea carierei universitare practică impostura politică. Însă oricum am lua-o, oricum am învârti-o, ajungem la aceeași concluzie: lipsa de onestitate academică și lipsa de onestitate în general sunt probleme cât se poate de serioase. Nu apocaliptice, așa cum le prezintă unii, dar serioase. Foarte serioase.

Dezvoltarea dimensiunii etice a educației academice este un obiectiv crucial pentru îmbunătățirea calității învățământului universitar din România. Există soluții relativ simple și nu foarte costisitoare. Doar că ele trebuie să fie privite într-o perspectivă integratoare, complexă, evitând abordările deterministe unilaterale. Sancțiunile nu sunt suficiente. În opinia mea, scandalurile publice din ultima vreme, fiind mai degrabă o consecință a conflictelor din ce în ce mai intense din arena politică națională, nu au făcut decât să scoată la iveală câteva dintre practicile academice inacceptabile. Ele sunt strâns legate de lipsa autonomiei comunității universitare în relație cu influența politicienilor sau a firmelor, care găsesc în sectorul public surse inepuizabile de profit.[i]

Totuși, oricine are o oarecare experiență în sfera academică își dă seama că nu e vorba de o carență etică recentă și că există cauze structurale ale acestui fenomen, cauze ce nu pot fi înlăturate decât prin măsuri cu caracter strict academic, universal, a căror modificare să nu depindă de un grup anume și care să se sprijine esențialmente pe contribuția publicului, în spațiul public. Atunci când valorile eticii academice nu sunt împărtășite pe scară largă, codurile de etică rămân fără obiect. Ele vor fi ignorate sau răstălmăcite. Pe de altă parte, limitarea accesului la studiile doctorale este nefezabilă politic din diverse motive, pe care nu le voi enumera aici, dar și relativ ineficientă. Din observațiile mele rezultă că în anumite domenii de studiu universitar, etica academică este interpretată aproape întotdeauna într-un mod ce favorizează plagiatul.

În domeniile tehnice sau în drept (în științele juridice) există o nemaipomenită ușurătate când vine vorba de regulile acceptabile de citare sau atribuire ideilor. Cred că lucrul acesta are de-a face atât cu superficialitatea sau absența culturii umaniste în aceste comunități academice specializate, cât și cu anumite particularități ale obiectului de studiu. În ceea ce privește dreptul, normele și jurisprudența sunt, din punct de vedere juridic, parte a domeniului public. În științele exacte, formulele matematice și soluțiile problemelor intră și ele adesea, prin natura lor, în domeniul public. De aici o oarecare relativizare și o oarecare lipsă de atenție în ceea ce privește atribuirea contribuțiilor. Evident, nerespectarea regulilor este o eroare chiar și în cazul bunurilor culturale aflate în domeniul public, pentru că patrimoniul intelectual public și etica universitară sunt chestiuni distincte. Culpa nu poate fi negată, dar este important să observăm că întregi comunități academice specializate, indiferent de treptele profesionale sau de prezența (absența) imposturii, interiorizează modele eronate, care favorizează multiplicarea actelor de plagiat. Așadar, limitarea accesului la studiile doctorale nu va înlătura problema, ci o va restrânge proporțional.

Cred că este prea mult să vorbim despre soluții. E foarte probabil să nu existe soluții în prezent. Anumite probleme sociale nu au soluții tehnice sau manageriale. Altele, cronice și profunde fiind, se pot rezolva pe parcursul câtorva decenii. Dar se poate face câte ceva pentru progresul educației academice. Rezultatele vor apărea pe termen mediu și lung. Există, în opinia mea, două dimensiuni majore ce trebuie să fie luate în calcul, și două categorii de soluții determinante:

 

1. Mai întâi, este importantă asigurarea publicității tezelor universitare. De vreme ce comitetele de experți (specialiști) nu au capacitatea să prevină actele de plagiat, trebuie să lăsăm pe seama publicului detectarea fraudelor și formarea unei culturi academice care prețuiește onestitatea. Nu numai la nivelul doctoratului, ci și la cel de licență și masterat. Cultura academică și responsabilitatea etică nu se pot forma într-un timp scurt, doar pe parcursul studiilor doctorale. Comunitatea academică este prima interesată ca regulile etice să fie respectate de toată lumea. Ea trebuie să conceapă și să asigure respectarea regulilor, participativ, public. De asemenea, este interesată de justa apreciere a valorii fiecărui centru universitar. Studenții, la rândul lor, au nevoie de beneficiile de prestigiu pe care le aduce munca bine făcută. Prezența online a tuturor lucrărilor academice la nivelul de licență, masterat și doctorat, pe siturile universităților, este cea mai bună cale de a asigura transparența acordării titlurilor academice. Dar și o (auto)evaluare justă a activității de educație academică, științifică. Cunoașterea elaborată prin educația universitară va fi comunicată societății.

Soluția tehnică este simplă. Înființarea unor depozite publice de lucrări științifice presupune costuri relativ mici. Nici nu este nevoie să existe o interfață sofisticată. Motoarele de căutare uzuale (google.com, spre exemplu) fac o treabă destul de bună pentru repertorierea siturilor web. Departamentele de comunicații digitale din orice universitate au capacitatea de a înființa astfel de baze de date. Abia atunci când lucrările academice vor fi publice, programele care verifică automat autenticitatea lucrărilor vor funcționa cât de cât eficient. Asta pentru că ele verifică lucrările pe baza colectării datelor publice sau prezente într-o bază de date privată. Ce nu este accesibil nu există din punctul de vedere al unuei asemenea aplicații.

Industria înfloritoare a comercializării de teze va fi și ea limitată.

Mult mai important, doar astfel profesorii vor fi motivați să adopte standarde superioare de calitate. Doar atunci responsabilitatea lor și a studenților va avea un suport concret.

2. Apoi, este crucială dezvoltarea unor programe de educație academică care să depășească nivelul instrumental. Ele ar trebui să comunice oamenilor de știință și practicienilor din universități istoria și filosofia creației academice, baza ei sociologică, complexitatea relației dintre societate, generarea și prezervarea cunoașterii umane. Ultra-specializarea privează pe mulți dintre cercetători de minima înțelegere a misiunii academice și duce la apariția unor percepții simpliste, refractare la orice tip de abordare etică. Am constatat că fondurile publice europene destinate perfecționării resursei umane nu lipsesc, important este ca ele să fie orientate nu numai spre rezultatele ușor de contabilizat, ci și spre proces, spre formarea unei culturi a libertății academice care să integreze numeroasele facilități de documentare pe care le oferă conectivitatea digitală nemaipomenită de care ne bucurăm astăzi.

Disponibilitatea resurselor informatice nu duce la îmbunătățirea calității studiului. Am impresia că, de fapt, tinde să lase în uitare practicile academice străvechi, a căror validitate etică a fost probată de multe decenii de evoluție, introspecție și dezbatere rațională. Prin cursurile pe care le susțin (unul dintre ele avînd chiar această tematică) încerc să cultiv valorile academice clasice, traducîndu-le pentru contextul World Wide Web. Sunt sigur că nu sunt puțini cei care fac acest efort. Dar acțiunea individuală este insuficientă. Sunt puține biblioteci care oferă ghiduri de documentare academică. Sunt cvasi-absente cele care îi ajută pe studenți să se orienteze în vasta arhivă de informații oferită de Internet. În schimb, sunt din ce în ce mai numeroase conferințele fără public (sic!), publicațiile științifice eterodoxe, personalitățile academice „de carton”. Cred că e important ca universitățile să aibă în vedere, în paralel cu educația universitară propriu-zisă, educația academică, așadar educarea spiritului academic, etica practicilor academice – acestea, deși în trecutul îndepărtat erau considerate un dat, un rezultat inerent educației universitare specializate, au început să fie umbrite de practicile manageriale inspirate de mediul antreprenorial, destul de puțin adecvate bunurilor (valorilor) culturale.

Practic, cursurile de cultură și documentare academică – nu doar de scriere academică, deoarece lectura, comprehensiunea culturală și etică sunt esențiale pentru asimilarea regulilor de redactare – ar trebui să fie obligatorii în universități.

 

Publicarea lucrărilor academice va fi considerată de unii, desigur, o înlesnire pentru cei lipsiți de onestitate. Dincolo de rațiunile economice sau politice care fac din sancționarea lipsei de onestitate academică un act de curaj, o anumită percepție distorsionată a dezbaterii academice este implicată aici. Intuitiv, „siguranța prin obscuritate” este considerată preferabilă „siguranței prin transparență”. Chiar dacă transparența poate ascunde (uneori acțiunile ilegale ale autorităților publice scapă neobservate tocmai pentru că există un număr foarte mare de informații publice, așa încât carul cu fân ascunde acul), nu cunosc vreun caz în care obscuritatea scoate ceva la lumină. Rămânând la aceeași categorie de exemple, un act administrativ ilegal poate fi ascuns celor care ar avea interesul să-l incrimineze prin securizare. Odată ascuns, așa rămâne. Limpede, transparența nu este aici infailibilă, dar este preferabilă. În oricare alt context principiul transparenței ar putea fi pus la îndoială, mai puțin în sfera comunicării academice.

Sunt convins că astfel de observații sau propuneri nu sunt originale. Poate le-ați mai întâlnit. Chiar și dacă vă vor confirma propriile presupuneri sau le vor pune într-o altă perspectivă, tot e un câștig pentru cauza eticii universitare. Dincolo de pesimismul meu obișnuit, mi se pare că o mare parte din cultura umană se pierde în uitare. Asta în ciuda faptului că memoria digitală are un preț din ce în ce mai scăzut. Lui Bernard de Chartres i se atribuie o metaforă plină de modestie. Suntem, spunea cărturarul medieval, precum piticii care, dorind să vadă în depărtare, se ridică pe umerii uriașilor. Cred că a venit momentul îngrijorător în care metafora devine crudă realitate. Mai mult, uriașii dispar. Ce vor mai vedea generațiile viitoare suindu-se pe umerii noștri?

 

Note:

[i] Mă gândesc, spre exemplu, la inițiativa guvernului cu privire la introducerea manualelor digitale… o propunere absolut contraintuitivă din perspectiva realităților pedagogice locale.

 

 

Foto: Biblioteca Universității Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, http://www.tuiasi.ro/descopera-tuiasi/galerii-foto/general/biblioteca

Comments Off on Pentru dezvoltarea educației academice în România – o modestă propunere – Septembrie 14, 2015

%d bloggers like this: