Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Ar trebui imunitatea parlamentară să se limiteze la declarațiile politice? – Mai 21, 2015

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 31 December 2017

Nu, nu ar trebui. De fapt ar trebui să ne întrebăm cum de s-a ajuns la această propunere de modificare a Constituției, una atât de des vehiculată în spațiul public. Și mai ales, de ce politologia românească este atât de ineficientă în a comunica publicului larg, mai mult sau mai puțin dispus să citească manuale de drept constituțional și instituții politice, conceptele elementare ale liberalismului democratic, într-o țară unde se spune că liberalismul politic tocmai a înregistrat o victorie electorală importantă.

Ideea că imunitatea parlamentară ar trebui să fie limitată la declarațiile politice este foarte populară. A fost susținută atât de personalități politice, cât și de anchetatori sau lideri de opinie. Reprezentanți precum H. Vochițoiu (PPDD) sau D. Buda (PDL) o propuneau încă de la începutul dezbaterilor comisiei de revizuire a Constituției, deși alții, precum A. Gorghiu (PNL), i s-au opus.[i] De curând, într-o recomandare trimisă comisiei de revizuire, însușindu-și aceeași teză, procurorul șef al DNA arăta că printre „cele mai importante prevederi constituționale care afectează activitatea” instituției, regulile privind imunitatea parlamentară se situează pe locul al doilea, după cele privind libertatea individuală.[ii] L. Dragnea (PSD) a cerut eliminarea totală a imunității parlamentare.[iii]

Anchetele penale sunt importante. Ele pot conduce la pedepsirea diverselor delicte. Într-o democrație liberală dezideratul îmbunătățirii selecției reprezentanților este de la sine înțeles. Totuși, este foarte important ca felul în care concepem modificările constituționale să fie compatibil cu filosofia politică ce stă la baza acestui sistem de guvernare și cu principiile dreptului. Altminteri, popularitatea ar indica mai curând înclinațiile neo-populiste neliberale ale societății românești decât preocuparea autentică pentru buna guvernare.

Cel mai evident argument împotriva limitării imunității parlamentare la declarațiile politice se referă la sfera de cuprindere mult prea restrânsă definită astfel. Dacă suntem de acord asupra faptului că imunitatea parlamentară nu ar trebui să fie desființată decât odată cu abolirea oricărei forme de imunitate juridică (imunitatea prezidențială, imunitatea diplomatică, imunitatea judecătorilor Curții Constituționale etc.), în numele principiului egalității în fața legii, atunci restrângerea ei nu ar trebui să fie atât de drastică încât să excludă acțiunea de a vota. Este esențial ca votul să fie cuprins în sfera de protecție a imunității parlamentare. Dacă reprezentanții ar fi trași la răspundere din punct de vedere juridic pentru felul în care votează, nu ar avea capacitatea de a-și reprezenta alegătorii, fiind nevoiți să evite eventualele procese civile sau penale intentate de către cei care se consideră prejudiciați prin adoptarea legilor. Spre exemplu, o firmă care dorește ca nicio lege să nu împiedice tăierea iresponsabilă a pădurilor va putea să împiedice adoptarea reglementărilor, solicitând plata unor despăgubiri, în mod individual, de la parlamentarii care ar vota-o. Mai mult, sintagma „declarații politice” indică o procedură parlamentară precisă, nu se referă la toate opiniile politice. Acțiunea de a vota intră sub incidența imunității parlamentare, alături de opiniile politice (Const. Rom., art. 72, alin. 1). A înlocui această regulă este absurd.

Egalitatea în fața legii nu implică nediferențierea normelor de drept. Reguli diferite se aplică unor subiecți aflați în situații diferite. Este firesc ca reprezentanții, judecătorii, diplomații, în virtutea misiunii lor oficiale, să aibă la dispoziție o protecție specială, condiționată și limitată, în raport cu unele mijloace de constrângere polițienească. După cum arată jurisprudența CCR în materia non-responsabilității și inviolabilității prezidențiale (Const. Rom., art. 84, alin. 2), diferențierea regulilor provine din „necesitatea asigurării unei protecţii speciale a reprezentanţilor poporului în cadrul exercitării mandatului pentru care au fost aleșii”, având ca scop „protejarea împotriva urmăririlor judiciare abuzive”, deoarece „pe această cale sunt garantate independenţa si separaţia puterilor în stat”.[iv]

Multe argumente nerezonabile provin din erori sau prejudecăți populare. Unii susțin că actuala formulă a imunității este prea extinsă, deoarece legislatorul constituțional român ar fi dorit să îi scape pe politicienii corupți de închisoare. În realitate, regulile cu privire la inviolabilitate nu duc la anularea răspunderii penale. Ele se aplică doar pe durata mandatului, se referă la reținere, arestare sau percheziții, acte cu caracter de excepție în procedura urmăririi penale, nu de regulă, adesea inutile dacă infracțiunea nu s-a săvârșit în trecutul apropiat. Începerea urmăririi penale sau trimiterea în judecată nu sunt împiedicate. Infracțiunile in flagrante delicto (incluzând pe cele descoperite imediat după săvârșire sau urmărite de oprobriul public ori instituțiile de siguranță națională, Cod. Proc. Pen., art. 293) nu fac obiectul inviolabilității. Nici vorbă de „a bloca activitatea Justiției”, cum citim uluiți în titlurile jurnalelor. Prevederile autohtone nu sunt nici cele mai extinse în raport cu celelalte state ale Uniunii Europene. Iar transplantul regulilor din dreptul cutumiar anglo-saxon (common law) într-un sistem juridic de tip continental este greu, dacă nu imposibil, de justificat.[v]

Unii cred că Uniunea Europeană susține restrângerea sau abolirea imunității parlamentare. Conform tratatelor constitutive nu ar fi în măsură să o facă. De fapt, evaluările MCV critică întârzierile sau neclaritățile procedurale, nicicum Constituția sau votul parlamentar.[vi]

Se spune că Parlamentul se substituie judecătorilor. Eronat. Decizia de a accepta cererile este politică, nu juridică. Nu are nevoie de alt temei decât de bănuiala existenței unei presiuni nejustificate (fumus persecutionis) ce afectează independența și libertatea Parlamentului. Are efecte juridice, la fel și actul de a vota o lege, și el politic. Legea nu conferă judecătorilor de drepturi și libertăți atribuția de a încălca Constituția, substituindu-se Parlamentului. A spune că, printr-un vot contrar cererii procurorilor, Parlamentul se substituie judecătorilor este un simplu nonsens.

Dar cel mai important aspect al problemei ține de echilibrul puterilor. Statul liberal democratic este definit de limitarea puterii instituțiilor și de circumspecția față de agenții lor.[vii] Conform filosofiei politice liberale, „puterea corupe” și nici instituțiile politice, nici cele judiciare nu sunt ocolite de eroare, viciu sau corupție. Inovația statului liberal este echilibrarea puterii instituțiilor, „pentru ca o putere să o pondereze pe cealaltă” (Montesquieu). Parchetele sunt instituții judiciare funcționând conform principiului ierarhic, sub autoritatea Ministrului Justiției (Const. Rom., art. 132). Ministrul Justiției deține dreptul de a propune candidaturile pentru managementul parchetelor. Președintele României are drept de veto asupra numirii managementului parchetelor (Legea nr. 247 din 19 iulie 2005, Titlul XVII, art. 80). Așadar, ipotetic, poate selecta pe acei candidați care îi împărtășesc convingerile sau atitudinile politice. Unii dintre ei s-ar simți obligați să-i satisfacă interesele politice din dorința de a obține reînnoirea mandatului. Restrângerea excesivă a imunității ar crea un dezechilibru major în favoarea executivului – fie în favoarea Guvernului, fie în favoarea Președintelui.

Dacă restrângerea imunităților ar fi justificată într-o democrație consolidată, într-o țară cu instituții disfuncționale și tendințe de monopolizare a puterii precum România ar duce la erodarea profundă a mecanismelor democratice.

O stare de fapt deplorabilă nu se poate corecta cu modificări constituționale justificate insuficient sau eronat. Corectarea deficiențelor legate de anchetarea parlamentarilor bănuiți de comiterea unor infracțiuni ar trebui să se facă instituind, prin lege organică, proceduri clare și stabile, care circumscriu situațiile limită în care activitatea Parlamentului este perturbată de acțiunile polițienești (doar acestea legitimează protecția dată de imunitate), nu prin modificarea hazardată a textului Constituției.

 

[i] Sorina Ionașc, „Parlamentarii îi fac lui Antonescu lista propunerilor de revizuire a Constituţiei”, Gandul.info, 26 februarie 2013, http://bit.ly/1IxZkbG.

[ii] P. C., „Modificari ale Constitutiei cerute de DNA”, Revista 22, 20 aprilie 2015, http://bit.ly/1bLNaiy.

[iii] Andra Mitu, „Liviu Dragnea anunță o propunere bombă a PSD de modificare a Constituției”, RomaniaLibera.ro, 23 martie 2015, http://bit.ly/1H0ggn2.

[iv] Curtea Constituțională a României, Decizia nr. 678/2014, 5 decembrie 2014.

[v] Simon Wigley, „Parliamentary immunity: protecting democracy or protecting corruption?”, Journal of Political Philosophy, vol. 11, nr. 1, 2003.

[vi] European Commision, Report on Progress in Romania under the Co-operation and Verification Mechanism, 28 ianuarie 2015, p.26-27, http://bit.ly/1DaMlIc.

[vii] John Gray, Liberalism, University Of Minnesota Press, Minneapolis, 1995, p. 71-72.

 

Photo: http://www.villagejuicery.com/village-press/village-picks-super-immunity/

Comments Off on Ar trebui imunitatea parlamentară să se limiteze la declarațiile politice? – Mai 21, 2015

%d bloggers like this: