Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Dreptul la liberă ne-exprimare

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 13 March 2016

A scrie articole despre victimele unui atentat terorist nu este cel mai potrivit act de pietate. Dar paginile jurnalelor au oroare de doliu. Așa merg lucrurile. E greu să ții momente de reculegere în scris. Autorii doresc să fie originali, să se distingă unii de alții. Vor să vândă mai mult decât alții, vor să strângă mai multe like-uri, să aibă dreptate.[i] Așa că, inevitabil, după crima abominabilă de la 7 ianuarie 2015, hârtia a început să simtă pasiunile dezlănțuite ale comentatorilor. Tastaturile au luat foc. Așa au apărut luările de poziție pline de patos. Ele menționau o mulțime de chestiuni colaterale, dintre cele mai diverse: originile militantismului religios islamist (reale sau imaginare), politica occidentală în Orientul Mijlociu, exagerările blasfemiatoare ale desenatorilor de la Charlie Hebdo et caetera.

Discuția despre terorismul islamist, înainte să le fie clară tuturor deosebirea între musulmani și teroriștii islamiști[ii], a alunecat către o conversație flamboiantă despre libertatea de exprimare. Așa a început un joc înșelător al bănuielilor, presupunerilor și exagerărilor hermeneutice. El are multe ramificații, și oricine încearcă să facă inventarul punctelor de vedere expuse atunci își pierde vremea de pomană. Din două motive: mai întâi pentru că fervoarea retorică și efectele de context au avut mai multă influență asupra luărilor de poziție decât reflecția asupra problemei social-politice în sine, apoi pentru că, de multe ori, variațiile argumentative au fost insignifiante sau confuze, aducând prea puțină claritate unei dezbateri cețoase de la bun început. Ceea ce doresc să fac aici e doar să semnalez unele elemente de praxis discursiv care ar putea da mai multă claritate dezbaterilor în viitor, încercând să rămân în sfera considerațiilor de retorică – așadar evitând, ca majoritatea opiniilor exprimate deja, dificultățile sociologice și politice.

S-a spus, nu e nevoie să insist, atentatele nu pot fi reduse la problematica libertății de exprimare.[iii] De fapt, interpretarea crimei de la redacția Charlie Hebdo ca un act de cenzură dus la îndeplinire de către teroriști este o frumoasă metaforă, dar generează uriașe neînțelegeri. Este compatibilă cu prea multe extensii argumentative neîntemeiate.

Spre exemplu, s-ar putea înțelege din ea că atentatul este într-o oarecare măsură justificat, de înțeles, normal. Însăși insistența unora dintre autori de a sublinia faptul că uneori redacția jurnalului a dovedit o crasă lejeritate în propagarea unor imagini infamante lipsite de sens poate să fie considerată, în mod legitim, o eroare. Chiar una periculoasă. Ea amintește de lamentațiile apărute în publicațiile extremofile online după atentatul lui Anders Breivik din 2011 – în cursul căruia, pentru a apăra „lumea civilizată”, cu justificări ideologice absurde, dar coerente din punct de vedere pragmatic, au fost exterminați vreo 70 de tineri social-democrați. Atunci am avut ocazia să citesc câteva lamentații care arătau că nu poți să iriți simțămintele civilizaționale ale aborigenilor europeni la nesfârșit, permițând imigranților să-și conserve o prea mare parte din identitatea etno-religioasă, chiar dacă nu încalcă nicio lege prin asta.[iv] De altfel, Breivik era atunci convins că multiculturalitatea este o capcană iudeo-comunistă și că monoculturalismul este singura modalitatea acceptabilă de a trata relația dintre comunitățile etno-religioase diferite. Prin urmare, vocile iritate de „corectitudinea politică” au crezut că e foarte nimerit să promoveze incorectitudinea morală și politică, justificând indirect o crimă odioasă. Prin comparație, observațiile lui Andrei Pleșu par de-a dreptul nevinovate.[v] Dar merg în aceeași direcție. Promovează incorectitudinea morală pentru a combate corectitudinea politică (una dintre obsesiile teroristului anticomunist norvegian, între altele).[vi] Lasă impresia că intenționează să-i protejeze pe agresori, reduc o problemă complexă, multidimensională, la variabile cultural-civilizaționale, vagi, incomensurabile, tulburi. Ceea ce nu arată decât că această abordare culturalistă, simplificatoare, simplistă, nu poate contribui la conservarea libertăților constituționale, dimpotrivă, le viciază. Bunele intenții ale comentatorului îmi par evidente.

Dincolo de asta, în teoria și practica statelor liberale, dreptul la liberă exprimare este întotdeauna afectat de limite. De asemenea, există argumente puternice pentru a afirma necesitatea acestei limitări. Lucrurile ar deveni poate mai clare dacă am lua în considerare faptul că ceea ce numim „libertate de exprimare” se referă la un anumit tip de exprimare, anume exprimarea opiniilor („freedom of the expression of opinion”, în termenii eseului despre libertate al lui John Stuart Mill). Toate argumentele de sorginte iluministă referitoare la libertatea de exprimare au sens doar atunci când se referă la exprimarea opiniilor, a ideilor. Sensul lor ține de progresul cunoașterii și posibilitatea deliberării. Nu ar trebui să apărăm libertatea de exprimare a urii, a disprețului sau a îndemnurilor criminale – categorie în care ar intra, fără îndoială, chiar actele teroriste.

Evident, clarificarea logico-lingvistică nu duce la rezolvarea tuturor dilemelor pe care le implică apărarea libertății în genere. Pentru că niciodată dușmanii libertății nu se prezintă astfel. Atât clericii islamiști care incită la ură sau chiar la violență, cât și propagandiștii urii xenofobe anti-musulmane se autointitulează „luptători pentru libertate”, „activiști pentru drepturile omului”, „apărători ai libertății de exprimare”. Toți fac apel la libertatea de exprimare pentru a-și transmite îndemnurile veninoase.[vii] Pamela Gheller, unul dintre cei mai inflamați instigatori islamofobi din Statele Unite, o face, spre exemplu, atunci când îi este refuzată intrarea pe teritoriul Marii Britanii[viii], acuzând, evident, un complot euro-islamic. Unele dintre partidele care propagă idei de extremă dreaptă în Europa folosesc cuvântul „libertate” în propria titulatură (Partij voor de Vrijheid în Olanda, Freiheitliche Partei Österreichs în Austra). Este notorie, în aceeași ordine de idei, practica unora dintre predicatorii islamiști occidentali de a prezenta în statele musulmane în care călătoresc actele ofensatoare ale necredincioșilor vestici, efectul de stimulare a urii fiind garantat, de vreme ce sunt puse astfel în contact, în mod artificial, moduri de viață, opinii, convingeri și ierarhii de valori foarte diferite.

Acțiunile extreme favorizează opiniile extreme. Și invers. Circuitul urii și al violenței poate funcționa de la sine. Pe piața liberă a sentimentelor negative oferta îți creează singură cererea. Acesta este unul dintre mecanismele de propagare a extremismului, prin reacție și contrareacție. Iar contagiunea este foarte puternică atunci când opinia publică se manifestă prim blam și stigmatizare. Înăbușirea dezbaterii raționale se poate realiza nu numai prin intervenția autorității, prin cenzură, ci și prin acțiunea oprobriului public. O spune Mill, oricine o poate recunoaște din propria experiență. Pe mine, mai mult decât excesele furibunde la care îndeamnă trăirile afective necontrolate în vremuri de restriște, m-au tulburat incriminările insinuante și procesele de intenții pe care le-am citit pe ici și colo, în comentariile internauților sau în articole de opinie.

„Obligația de a fi Charlie” a avut și ea un moment de vârf, imediat după comiterea atentatului. Atunci mi-a fost dat să citesc un comentariu care spunea că stângiștii de pe fața internetului își găsesc orice altceva de lucru decât să incrimineze atentatele, lucru considerat, vezi doamne, nemaipomenit de semnificativ. De parcă toți trebuie să condamne atentatele la unison, toți sunt învățați să cânte în cor, în același timp, eventual în același fel. Poți să citești trădarea în faptul că cineva face orice altceva decât ce fac cei mai mulți, în lipsă de ceva mai bun de imitat? În mod normal nu… Dar, evident, ca întotdeauna, stângiștii sunt de vină. Dacă nu sunt, măcar să-i facem să se simtă prost, să-i arătăm cu degetul.

În altă parte citisem un alt rechizitoriu care îi găsea tot pe stângiști (infamii!) vinovați că nu se solidarizaseră cu actul terorist (sic!). Am rămas blocat. Situația părea fără ieșire. Într-un fel sau altul cineva te va include la un moment dat într-un scenariu kafkian. Numai că pe rețelele de socializare, să zicem, un asemenea scenariu nu este tragic, ci jenant. După aceleași proceduri am fost incriminat în timpul alegerilor prezidențiale de anul trecut pentru că nu îl criticam pe Victor Ponta. Evident, există o obligație morală de a-l critica pe Victor Ponta, indiferent ce vrei și ce crezi. Indiferent cu cine votezi. Libertatea de exprimare a opiniilor este valoroasă doar dacă toți exprimă opiniile corecte și votează pe candidatul corect. Aici se vede cu claritate cât de bine fundamentat a fost refuzul de a vota adoptat în mod programatic de către susținătorii grevei cetățenești.[ix]

Poate că instituțiile publice și sistemul politic nu mai sunt capabile să mențină integritatea principiilor liberalismului politic. Poate că deficitul de educație publică ne face prea puțin capabili să rezistăm dezinformării și conformismului stupid.

Libertatea de exprimare nu există acolo unde ești silit să vorbești, să aplauzi, să dezminți, să-ți ceri iertare pentru alții. La fel, libertatea votului nu există acolo unde diverși particulari te silesc să votezi. În opinia mea, dreptul la ne-exprimarea opiniilor și la ne-exprimarea votului sunt la fel de importante pentru politica demo-liberală pe cât sunt dreptul la exprimarea opiniilor și la exprimarea votului. Sunt ultima protecție a individualității în fața pulsiunilor autoritare ale majorităților furioase. Sunt ultimul refugiu al rațiunii deliberative în fața poliției gândirii. Fără de ele este cert că sfera publică se reduce la totalitatea campaniilor de disciplinare și PR desfășurate într-un interval de timp determinat, asupra unei populații date. Iar faptul că sunt foarte puțini cei care mai înțeleg logica atitudinii individuale, importanța dreptului de a nu te conforma în chestiunile ce țin de spirit și obscenitatea unanimității dovedește că liberalismul politic nu mai poate supraviețui în era hipermodernă fără contribuția concepțiilor socialiste, cele care subliniază însemnătatea bunurilor comune, necesitatea stringentă a educației publice gratuite ca drept garantat, construcția socială a cetățeniei democratice, a dezbaterii publice. Da, în vremurile noastre liberalismul are nevoie de socialism – și de „oile negre” anarhiste, care consideră că votul turmei contează prea puțin, atât timp cât cioban este chiar lupul.

 

Note:

[i] Doar că într-o nenorocire nimeni nu are dreptate. Nenorocirile sfidează topurile și categoriile.

[ii] Merită să amintim, în treacăt, din respect pentru logica elementară, că, în ciuda modului de a se exprima al unora dintre comentatori, Islam-ul și islamismul nu sunt elemente interșanjabile. Cu atât mai puțin Islam-ul și terorismul. Acest lucru rezultă din trei propoziții particulare afirmative cu valoare de adevăr indubitabilă. Unii musulmani sunt islamiști. Unii islamiști sunt teroriști. Unii musulmani sunt teroriști.

[iii] Victoria Stoiciu, „Libertatea de expresie – subminarea din interior”, Contributors.ro, http://www.contributors.ro/cultura/libertatea-de-expresie-%E2%80%93-subminarea-din-interior/, consultat la 1 februarie 2015.

[iv] „Cât poţi ataca identitatea naţională a unor popoare, fără să ai o contrareacţie? Cât poţi susţine politici de emigrare ce subminează profund ţesătura socială a ţării gazdă, fără să ai reacţii de respingere violente? Cât poţi insulta şi persecuta tradiţia religioasă a locului, creştină – făcând politică instituţionalizată din asta –, fără ca adepţii acesteia să iasă din resemnarea şi comoditatea habituale, reacţionând violent? Cât te poţi juca cu focul, manevrând jocul acuzelor şi stigmatizărilor corect-politic, cu beneficii corect-politic, pentru agende corect-politic?” Dragoș Paul Aligică, „Despre Oslo, incorect politic”, Revista 22, iulie 2011, http://www.revista22.ro/despre-oslo-incorect-politic-10993.html, consultat la 6 noiembrie 2012.

[v]Prin urmare, este un gest absolut incalificabil, cu efecte negative în toate direcţiile şi cred că asemenea situaţii trebuie judecate puţin mai rece şi mai obiectiv decât o facem de obicei, fie exagerând pe linia unei corectitudini politice sterpe, care devine periculoasă în asemenea cazuri, pentru că nu ideologic trebuie să judecăm noi aici, ci tehnic. Pe de altă parte şi furia împotriva străinului în general trebuie disciplinată. Ceea ce însă sunt sigur e că atunci când ştii că pe lume există asemenea fanatici, e lipsit de înţelepciune să îi provoci, jucându-te cu simbolurile lor, ca şi cum ai juca popice.” („Andrei Pleşu la RFI: Atacul de la Paris este un gest absolut incalificabil, cu efecte negative în toate direcţiile”, RFI România, http://www.rfi.ro/stiri-politica-54835-andrei-plesu-rfi-atacul-paris-este-un-gest-absolut-incalificabil-efecte, consultat la 1 februarie 2015) În mod curios, cuvintele lui Andrei Pleșu sună de parcă s-ar adresa lui Dragoș Paul Aligică. Cele două citate se potrivesc de minune unul lângă altul.

[vi] În treacăt fie spus, se pare că singurii care invocă corectitudinea politică în România sunt cei care o combat. Mă întreb ce combat de fapt? Și cum pot să trăiască cu mințile pe alt continent? Pentru că societatea românească nu pare să țină defel la practica rezervei și abstinenței lingvistice. Intelectualii neoconservatori de pe plaiurile mioritice nu ar îndrăzni, de bună seamă, să critice oficialii din SUA pentru că ar fi corecți din punct de vedere politic, dar se războiesc neînfricat, zi și noapte, cu ceva ce nu e chiar ușor de găsit pe la noi. În felul acesta sunt de două ori incorecți.

[vii] Erik Bleich, „Free Speech or Hate Speech? The Danish Cartoon Controversy in the European Legal Context”, în Kavita R Khory (ed.), Global migration challenges in the twenty-first century, Palgrave Macmillan, New York, 2012, pp. 113-128.

[viii] Matthew Taylor, „Far-right US bloggers banned from entering UK for Woolwich rally”, The Guardian, http://www.theguardian.com/world/2013/jun/26/far-right-bloggers-banned-entering-uk, consultat la 1 februarie 2015.

[ix] Vasile Ernu, „Proprietăţile politice ale pişatului”, CriticAtac, http://www.criticatac.ro/25706/proprietile-politice-ale-piatului/, data accesării 1 februarie 2015.

 

 

Iași,

15 februarie 2015

Advertisements

Comments Off on Dreptul la liberă ne-exprimare