Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Înapoi în viitor. Cum am ajuns să discutăm despre votul electronic înainte să folosim cartea de alegător

Posted in Uncategorized by Ovidiu on 13 February 2015

Poate vă amintiți de cartea de alegător. Probabil aveți una. Pe a mea am rătăcit-o. Mă gândesc că o am pe undeva, dar nu îmi amintesc unde am pus-o. Nu am văzut-o de câțiva ani. Asta pentru că nu a fost necesar să o folosesc. Mi-a amintit de ea cineva care mă întrebase de curând dacă aș putea să indic actul normativ prin care s-a renunțat la utilizarea cărților de alegător. O întrebare legitimă, de altfel, dar fără răspuns, deoarece utilizarea cărților de alegător nu a fost niciodată anulată, ci întotdeauna amânată. Cartea de alegător este încă, în principiu, un mijloc valid de identificare. Spre exemplu, Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 4/2014 privind operaţionalizarea Registrului electoral şi pentru modificarea Legii nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European, precum şi unele măsuri pentru buna organizare şi desfăşurare a alegerilor pentru Parlamentul European din anul 2014[i] menționează printre informațiile care se înscriu în Registrul electoral, alături de nume și alte date elementare, seria și numărul cărții de alegător (art. 5, alin. 5, lit. g).

Dar cum am ajuns la această situație contradictorie? De ce avem cărți de alegător și nu le folosim? Această întrebare este importantă dacă intenționăm să stabilim din ce moment anume Statul Român nu a mai reușit să-și numere cetățenii cu drept de vot, dar mai ales cum, prin ce mecanism. De asemenea, înțelegând cum s-a ajuns aici, poate vom anticipa piedicile politico-administrative pe care le va întâmpina implementarea sistemelor de vot electronic sau prin corespondență despre care s-a vorbit atât de mult în ultimul timp.

Istoria cărților de alegător este îndelungată. Ele au existat în perioada precomunistă, așadar au fost redescoperite în postcomunism, ca multe alte instrumente instituționale. Reglementarea utilizării cărților de alegător s-a făcut, mai întâi, prin Hotărârea de Guvern nr.729/1992 privind organizarea activității de întocmire și eliberare a cărții de alegător. Ea decreta, sub semnătura lui Theodor Stolojan, atunci prim-ministru, că „începând cu 1993” dreptul de vot se va exercita doar pe baza cărții de alegător. Abia înainte de alegerile generale din anul 2000 cărțile de alegător au fost distribuite, atunci fiind abrogată și hotărârea de guvern din 1992.[ii] Au urmat repetate amânări ale aplicării acestei reguli. Nici măcar momentul reformei din 2008, care schimba radical modul de scrutin, nu a fost socotit potrivit. Mai mult, în 2012, în buna tradiție a ordonanțelor de urgență, s-a stabilit că nu-i nicio urgență, așa că prevederile referitoare la utilizarea cărții de alegător au fost reportate pentru 2016.[iii]

Motivele amânărilor repetate sunt obscure, de vreme ce pretextul inițial, potrivit căruia au fost împărțite prea puține cărți de alegător, și-a pierdut credibilitatea. În 2012 fuseseră distribuite deja 33.46 milioane de cărți de alegător (incluzându-le și pe cele preschimbate odată cu actele de identitate).[iv] Suma cheltuită ar putea fi un indiciu. Peste 13 milioane de lei. Sunt bani pe care nu-i iei din drum. La fel, grăitoare este și formularea unor acuzații de corupție, în 2005, cu privire la licitațiile în cauză. Și faptul că după aceea contractele deosebit de profitabile au revenit unei firme din cercul clientelei partidului prezidențial.[v] Dacă tipărirea cărților de alegător înseamnă „bani aruncați”, așa cum titra Capital, atunci au fost aruncați către cineva. În stânga și în dreapta, dar nu la întâmplare. Pare să fie vorba de o modalitate dintre cele mai puțin ingenioase de a jecmăni transpartinic bugetul public, chiar cu prețul delegitimării procesului electoral. Mai ales dacă luăm în considerare faptul că, deși în 2012 apăruse inițiativa (bizară din punct de vedere administrativ) de a se înceta distribuirea cărților de alegător[vi], acestea furnizau încă anul trecut câștiguri sectorului privat, prin achiziția de service destinat echipamentelor de tipărire a cărților de identitate și a cărților de alegător.[vii]

Starea de lucruri, greu de imaginat dacă nu ar fi probată de actele normative citate anterior, arată cât de grav pot vicia interesele economice private funcționarea unui serviciu public atunci când găsesc terenul fertil al corupției guvernamentale, chiar dacă serviciul respectiv este unul vital pentru legitimitatea guvernării. Efecte similare au apărut în domenii de politică publică cu mai puține implicații politice directe, în cazul card-urilor de sănătate sau în acela al manualelor digitale (cu care ne avântăm curajos în secolul XXI). De fiecare dată câștigurile bănești ale firmelor contractate sunt evidente, chiar controversate, uneori suspecte, dar beneficiul public rămâne incert.

În perspectiva dezbaterilor curente referitoare la introducerea votului electronic și votului prin corespondență, eșecul administrativ în privința înregistrării alegătorilor cu ajutorul cărții de alegător avertizează cu privire la riscul deprecierii suplimentare a procesului de organizare a alegerilor. Degringolada aritmetică și constituțională din 2012, la fel frustrarea pe care a generat-o votul pe liste speciale în străinătate la finalul anului trecut (cartea de alegător este strâns legată de evidența listelor permanente), au arătat că Statul Român nu numai că nu și-a propus niciodată până acum să ofere tuturor cetățenilor posibilitatea de a vota în condiții firești, ci și că nu există o evidență adecvată a alegătorilor, indiferent cât de mult s-a investit până acum în informatizare și modernizare.

Din nefericire, votul electronic nu va reuși să înlăture carențele politico-sociale de acest tip. De fapt, problema relației dintre interesul public și interesul privat nu se simplifică prin perfecționarea tehnicii electorale. Dimpotrivă, se complică.[viii] Fie că ne referim la votul prin Internet (la distanță), fie că avem în vedere mașinile de vot electronic (în secțiile de votare), riscul ca autoritatea publică să fie constrânsă de monopolul comercial privat, devenind captivă, crește. Cazul Olandei, care a renunțat la mașinile de vot electronic în 2008, este ilustrativ. Cercetări serioase, cu caracter academic, au scos în evidență carențele de expertiză ce afectează aprecierile instituțiilor de gestiune electorală în relația cu firmele contractante, pierderea controlului public asupra sistemului de vot, costurile foarte mari de exploateare, uneori impuse sub presiunea respectării calendarului electoral.[ix]

Progresul tehnic are sens doar dacă este însoțit de progres social. El nu poate fi redus la simpla achiziție de instrumente informatice. În lipsa unui just echilibru între aspectele sociale și cele tehnice modernizarea devine doar un pretext facil ce justifică exproprierea spațiului public. Fără prea multe studii sociologice sofisticate, cam asta arată sentimentul de inadecvare cu care destui educatori au primit vestea că se vor achiziționa dispozitive și manuale digitale înainte ca problema incintelor școlare insalubre din mediul rural să se fi rezolvat. Un sentiment asemănător, de bună seamă, celui pe care îl încerci când te gândești că ne propunem să implementăm sisteme de vot electronic la distanță, prin natura lor costisitoare dacă nu se poate garanta utilizarea lor pentru o perioadă îndelungată, fără să fi reușit până acum să folosim cărțile de alegător, un obiectiv de politică publică stabilit în 1992.

Note:

[i] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 111 din 13.02.2014.

[ii] Ordonanţa de urgenţă nr. 63/2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, modificarea Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României şi modificarea şi completarea Legii nr. 70/1991 privind alegerile locale.

[iii] Ordonanța de Urgenta a Guvernului nr. 46/2012 privind modificarea Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaților si a Senatului si pentru modificarea si completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 si a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, precum si unele masuri pentru buna organizare si desfășurare a alegerilor pentru Camera Deputaților si Senat, publicata in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 634, din 5 septembrie 2012

[iv] Alexandru Boariu, „Cărţile de alegător, bani aruncaţi”, Capital, mai 2012, http://www.capital.ro/167046.html, consultat la 8 februarie 2015.

[v] Dan Constantin, „Chiolhanul lui Băse’ la ‘Regina’ registrelor de stare civilă”, Jurnalul Național, 10 februarie 2014, http://jurnalul.ro/stiri/politica/chiolhanul-lui-base-la-regina-registrelor-de-stare-civila-661075.html, consultat la 8 februarie 2015.

[vi] „Proiect MAI: Nu se mai emit cărţi de alegător”, Adevarul.ro, mai 2012, http://adevarul.ro/news/societate/proiect-mai-nu-mai-emit-carti-alegator-1_50ae89927c42d5a6639dac31/index.html, data accesării 9 februarie 2015.

[vii]Anunț de atribuire nr. 148648 din 01.08.2014, disponibil la adresa http://depabd.mai.gov.ro/achizitii/Anunt%20de%20atribuire%20service%20echipamente%20tiparire%20CI_CA.pdf

[viii] Ovidiu Gherasim-Proca, „Votul electronic și votul electronic la distanță. Poate îmbunătăți tehnologia digitală procesul de exprimare a preferințelor electorale?”, în Virgil Stoica, Ovidiu Gherasim-Proca (coord.), Guvernanța electronică. De la promisiuni teoretice la realități empirice, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2014, pp. 143-186.

[ix] Anne-Marie Oostveen, „Outsourcing Democracy: Losing Control of e-Voting in the Netherlands”, Policy & Internet, vol. 2, nr. 4, 22 ianuarie 2010.

Publicat în Social East

Advertisements

Comments Off on Înapoi în viitor. Cum am ajuns să discutăm despre votul electronic înainte să folosim cartea de alegător