Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Cea mai importantă miză în alegerile prezidențiale nu este controlul monocratic asupra instituțiilor judiciare

Posted in Civice by Ovidiu on 21 September 2014

   

Motto:

„Creștin fiind, poate nu ești chemat să judeci. Dar ca om politic, ca ministru al justiției, ca procuror, ca intelectual umanist ești obligat să judeci și să aperi dreptatea. Un sfânt, vorba lui Steinhardt, trebuie să se retragă din lume și să nu încurce treburile pământești. În schimb, păstorul politic e iubit de turmă pentru că o păzește și-și angajează viața pentru ea.”

Gabriel Liiceanu

   

Chibzuind după declarațiile nebuloase ale Președintelui României s-ar părea că cea mai importantă miză a alegerilor prezidențiale din 2014 nu este controlul monocratic asupra instituțiilor judiciare, ci controlul asupra serviciilor secrete. Sau controlul serviciilor secrete asupra instituției prezidențiale. Potrivit Constituției României, Președintele este comandant al forțelor armate și deține conducerea Consiliului Suprem de Apărare a Țării. Este credibilă dorința ocupantului acestei demnități de a evita ca unul dintre candidați, fiind agent sub acoperire al unui serviciu public secret al Statului Român, să devină Președinte al României, oferind astfel angajatorului său conspirativ o putere excepțională de control asupra deciziilor politice. E greu de imaginat cum de funcționează un asemenea stat, în care serviciile secrete urmăresc să dețină puterea politică prin intermediul candidaților la demnitatea prezidențială. Dar fie, e plauzibil.[i] Mai greu de explicat ar fi de ce Traian Băsescu a hotărât să-și exprime suspiciunile la adresa serviciilor secrete din subordine într-un interviu televizat. Să fi fost și el înfrânt de fosta Securitate precum Emil Constantinescu? Nu pare. Dimpotrivă, arată că este sigur că nimeni din conducerea serviciilor secrete nu se va supăra, mai ales dacă se dă „rapid”[ii] – principiul statului de drept impune asta – o hotărâre judecătorească pentru a justifica legal acțiunea.

După cum vedeți, nici ipoteza referitoare la controlul asupra instituțiilor judiciare nu este lipsită de interes. Spun asta mai ales pentru că un lucru foarte curios mi-a atras atenția. Tema controlului politic exercitat asupra unora dintre instituțiile judiciare nu numai că este evitată astăzi cu obstinație de cei mai mulți dintre jurnaliști, dar pare că trece neobservată chiar și atunci când este abordată de candidați, în ciuda scandalurilor repetate care au scos în evidență dorința (malefică, se prezumă) a politicienilor de a influența activitatea organelor de urmărire penală.

E ca și cum subiectul controlului politic apare spontan în mintea tuturor atunci când unii dintre participanții la lupta politică se apropie de el, dar se șterge la fel de repede când este vorba de alți politicieni. Într-unul dintre interviurile recente ce prefigurau propria candidatură, Monica Macovei mărturisea că integritatea o avantajează prin comparație cu ceilalți candidați, deoarece propunerea și numirea procurorului general al României, a procurorului șef al DNA și a adjuncților lor, „cei care determină pornirea unei anchete sau nu”, este „în final la decizia Președintelui”, care poate să ia orice hotărâre, indiferent de propunerile ministrului justiției, „dar motivat”, răspunzând pentru numiri.[iii] Or, această afirmație, capitală din punctul de vedere al înțelegerii atribuțiilor Președintelui României, nici măcar nu apare printre cele consemnate în scris în urma interviului. A trecut ca și cum n-ar fi existat.

Ar fi o explicație pentru asta. Ea are în vedere concepția dominantă cu privire la influența politicienilor asupra instituțiilor judiciare („asupra justiției”, cum se spune în limbaj popular). Acestea ar trebui să fie independente și să se afle în afara controlului politic. Chiar Monica Macovei ne avertizează că Victor Ponta a comis un delict abominabil atunci când a mărturisit intenția partidului său de „a lua controlul politic asupra DNA-ului” în toamna anului 2011.[iv] Nu se poate ca dumneaei să-și dorească să facă același lucru. Atunci o fi fost o greșeală. „Dacă vorbește mult, mai face omul câte-o gafă” și-o fi spus redactorul, trecând peste afirmațiile care nu corespundeau percepțiilor acreditate de ideologia oficială.

Nu suntem roboți, e adevărat. Așa că este absolut necesar să citim din legile țării, altfel nu ne vom lămuri. Să citim din Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum si unele masuri adiacente, adoptată de către majoritatea parlamentară pe care Traian Băsescu a confecționat-o cu ajutorul lui Dan Voiculescu, viitorul dușman de moarte al președintelui republicii noastre. Cu siguranță nu a fost parcursă de multă lume, fiind atât de lungă și amestecată. Iată modificarea introdusă de această lege în ceea ce privește funcțiile în cauză:

80. Articolul 53 se modifică şi va avea următorul cuprins:

” Art. 53.

(1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prim-adjunctul şi adjunctul acestuia, procurorul general al Parchetului Naţional Anticorupţie, adjuncţii acestuia, procurorii şefi de secţie ai acestor parchete, precum şi procurorul şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi adjuncţii acestora, sunt numiţi de Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, dintre procurorii care au o vechime minimă de 10 ani în funcţia de judecător sau procuror, pe o perioadă de 3 ani, cu posibilitatea reînvestirii, o singură dată.

(2) Dispoziţiile art. 48 alin. (10)-(12) se aplică în mod corespunzător.

(3) Preşedintele României poate refuza motivat numirea în funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1), aducând la cunoştinţa publicului motivele refuzului.

(4) Revocarea procurorilor din funcţiile de conducere prevăzute la alin. (1) se face de către Preşedintele României, la propunerea ministrului justiţiei care se poate sesiza din oficiu, la cererea adunării generale sau, după caz a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori a Procurorului General al Parchetului Naţional Anticorupţie, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii, pentru motivele prevăzute la art. 50 alin. (2) care se aplică în mod corespunzător.”

 

Devine interesant. Așadar Monica Macovei avea dreptate, Președintele are un drept de veto absolut asupra numirii conducătorilor organelor de anchetă, cele care hotărăsc cine ajunge la judecată și cine nu, în cât timp și în ce condiții. Nu numai la nivel de top management, dar până la nivel de șefi de secție. Cu singura obligație de a face publice motivele invocate pentru a refuza propunerea ministrului de resort. Nu trebuie neapărat să fie motive întemeiate. Dar să nu ne încurcăm în amănunte. Legea modificată, Legea privind statutul magistraților nr. 303/2004, care nici nu apucase să-și arate efectele, stabilea că astfel de funcții se atribuiau de către Președinte, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, ministrul justiției acordând doar o recomandare. Legea prevedea mandate de 5 ani, fără reînnoire, și condiții de experiență profesională constrângătoare (similare sub aspectul duratei celor impuse judecătorilor Curții Constituționale). Revocarea se făcea la inițiativa CSM, nu a ministrului justiției, și doar ca sancțiune disciplinară. După reformă, motivele revocării au în vedere și „comportamentul şi comunicarea, asumarea responsabilităţilor şi aptitudinile manageriale”(art. 50 alin. (2)), aprecieri suficient de subiective ca să permită decizia politică discreționară.

Așadar nu e o greșeală? Nu se poate trece cu vederea? În momentul de față doi procurori politicieni (Victor Ponta și Monica Macovei) concurează pentru a stabili cine va conduce parchetele din România? Cred că am descoperit astfel, pornind chiar de la spusele candidatului justițiar, esența constituțională a „reformei Macovei” și unul dintre motivele pentru care actualul Președinte al României deține încă o cotă parte mai mare decât Parlamentul și Guvernul din puterea de stat, deși a păstrat o minimă legitimitate electorală. Nu este evidentă dorința de a schimba prin intermediul legii centrul de decizie cu privire la conducerea instituțiilor judiciare punitive de la Consiliul Superior al Magistraturii către doi politicieni, exercitând puterea politică în calitate de Președinte al României și ministru al justiției? Întâmplător, beneficiarii acestei noi pârghii de control erau, în 2005, Traian Băsescu și Monica Macovei. Și, coincidență remarcabilă, Monica Macovei dorește să obțină acum demnitatea prezidențială, devenind beneficiarul pârghiilor de control pe care le-a conceput.[v] În cazul în care va câștiga miraculos alegerile, împotriva tuturor așteptărilor, va avea o sarcină mai grea decât Traian Băsescu în 2005, neexistând certitudinea unui ministru serviabil. Sarcina nu ar fi imposibil de dus la bun sfârșit. Nici Alianța Dreptate și Adevăr (PNL-PD) nu ar fi avut un guvern dacă nu ar fi câștigat alegerile prezidențiale în 2004.[vi]

Dar ce dovedește o preocupare mai mare pentru independența și imparțialitatea organelor de urmărire penală decât a le face dependente de politicienii buni, nu de magistrații răi, ca până în 2005? Desigur, între timp, prin modificări similare în celelalte legi ce guvernează instituțiile „puterii judecătorești”, au devenit și reprezentanții magistraților mai buni. Articulațiile reformelor care au făcut justiția să funcționeze cum trebuia sunt numeroase. Cine știe să citească și refuză să ignore realitatea juridică le va desluși comparând actele normative invocate mai sus, apoi coroborându-le prevederile cu evenimentele politico-judiciare ulterioare. Lucrurile acestea sunt importante, cu atât mai mult cu cât, potrivit legii, „procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție exercită, direct sau prin procurori anume desemnați, controlul asupra tuturor parchetelor” (art. 69 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările reformiste incluse).[vii]

În citatul pe care l-am ales ca motto al articolului, Gabriel Liiceanu reușește să exprime perfect obliterarea unei mari părți din realitate în mintea susținătorilor entuziaști ai Monicăi Macovei.[viii] Apărarea dreptății apare în acel fragment ca vocație a omului politic, a ministrului justiției, a procurorului, a intelectualului umanist, toate aceste îndeletniciri fiind epuizate de persoana autorului (intelectual umanist) și de candidatul pe care îl susține (politician, ministru, procuror). Ambii se socotesc probabil, teologal și ascensional, potențiali păstori de oameni în numele lui Crist. Altfel nu se explică trimiterile hagiografice într-un manifest electoral, nici evaluarea politicienilor după exigența „iubirii de semeni”. Dar parcă lipsește ceva din excursul asupra dreptăți. Nici o clipă măcar nu am putea să bănuim că, potrivit normelor juridice profane ce organizează sistemul judiciar, judecătorului îi revine această menire. Lipsește tocmai localizarea vocației justițiare în instituțiile care sunt îndreptățite prin lege să o asume. Esența constituțională a democrației liberale și a statului de drept (in sensul autentic al conceptului, nu în cel propagandistic, golit de conținut) apare în enumerare sub forma unei ștersături.[ix]

Nu numai exprimarea este problematică, ci și conținutul de idei. Politicienii și anchetatorii nu sunt întruchiparea „Justiției”. Din câte se vede, intelectualii umaniști nu sunt exemple de competență juridică sau politică. Nu, politicienii, intelectualii umaniști și procurorii nu ar trebui să flămânzească și să înseteze de dreptate (Matei 5: 1-12), căci ei nu se vor sătura. Sistemul judiciar nu trebuie să se aprindă de exaltări etico-politice. Legile sunt adesea prea șubrede ca să-i țină în frâu pe cei ce doresc să pedepsească, indiferent cum, indiferent pe cine, doar ca „să se facă dreptate”. Abuzul nu poate fi evitat prin creșterea puterii discreționare a oamenilor politici „buni” asupra oamenilor politici „răi”. Drepturile omului nu ar avea nici o șansă într-o lume în care politicienii, intelectualii umaniști și organele de urmărire penală ar fi măcinați de pasiunea justițiară. Rațiunea stăpânește cu greu imaginația și pulsiunile nocive. Dreptatea nu „se face”, pentru că ea le este oamenilor la fel de greu de cunoscut ca și adevărul. Dreptatea apare atunci când faptele sunt examinate cu calm, apreciate reflexiv, fără umori (și fără umor), când sunt contextualizate atent dar cu respect față de idealul universalității normelor juridice, fără grabă, echilibrat, fără ură și părtinire. În cazul dreptății punitive – procurorii au un rol minor în alte procese decât cele penale[x], în care reprezintă Statul Român ca avocați ai acuzării – este de preferat ca judecata să se desfășoare pe baza principiilor umaniste ale dreptului penal modern, nu conform sentimentelor sau sentințelor opiniei publice.

Nu pot să neg, oricât ar fi de îndepărtate de realitatea observabilă, percepțiile distorsionate sunt captivante. Manifestul electoral din care am citat este fermecător. „Iar Monica Macovei, scrie Gabriel Liiceanu, care prin inspirata alegere a ultimului președinte de țară a făcut ca în 2005 să repornească mecanismul justiției, ruginit vreme de 15 ani, a devenit repede ținta predilectă a celor care nu voiau să despartă legea de politic.” Aici nu dracii din turbinca lui Ivan, dar până și îngerii din cărțile lui Andrei Pleșu ar leșina de râs, că tot e criticat dumnealui prietenește două rânduri mai jos. Faptul că nu e lesne să desparți legea de politic e o problemă. Nu foarte amuzantă. Dar impresia că „președintele jucător” a fost condus doar de inspirație atunci când a însărcinat-o pe Monica Macovei să doteze instituția prezidențială cu o influență mai mare asupra politicii penale decât avusese în mandatul lui Ion Iliescu este de un ridicol sublim. Politicienii sunt conduși în primul rând de interes, mai ales de interesul pentru creșterea puterii personale asupra instituțiilor. Și mai mult sunt motivați de interesul de a avea putere asupra oamenilor care populează instituțiile, deoarece instituțiile sunt „făcute să funcționeze” de oameni.

În cazul de față am putea să ne gândim, spre exemplu, la trimiterea în judecată a lui Traian Băsescu de către Parchetul Național Anticorupție în 2004.[xi] Ce putea să-i spună intuiția lui Traian Băsescu decât că PNA-ul trebuie reformat? Adică să fie făcut să funcționeze, căci se ruginise pe dosarele penale ale împricinatului. Ce putea să facă ministrul Monica Macovei decât să vină în întâmpinarea intuiției celui care, practic, a format guvernul din care ea făcea parte la recomandarea PD – cu sprijinul lui Dan Voiculescu (nimeni nu-i perfect), căci altfel aritmetica voturilor spunea că alianța prezidențială pierduse alegerile parlamentare?[xii] Cum poate izvorî moralitatea din „soluția imorală”? Aceasta este o întrebare la care nici Constantin Noica nu ar fi reușit să răspundă. Probabil ar fi avut înțelepciunea nici să nu încerce.

Desigur, pentru intelectualii publici care fac efortul de a citi legile va fi limpede faptul că independența instituțiilor judiciare față de oamenii politici este un mit. Mai puțin decât atât: o șubredă imitație a unui mit. Absurditățile ridicole sau aserțiunile antidemocratice periculoase la care ajungi susținând contrariul o demonstrează pe deplin. Sistemele constituționale ale statelor liberal-democratice sunt concepute în așa fel încât să nu permită exercitarea monopolistă a funcțiunilor publice, să interzică acumularea puterii în mâinile unei persoane sau ale unui grup. Instituțiile sunt făcute să depindă unele de altele, să-și limiteze reciproc puterea, să fie ponderate constant de garanția protecției drepturilor omului. Tocmai de aceea, în cazul funcțiilor menționate anterior, cel care face propunerea de numire nu este același cu cel care o avizează și cel ce face numirea în funcție. Arareori instituțiile funcționează independent de persoanele care le controlează, iar controlul este întotdeauna unul politic, partizan, pentru că nimeni nu poate obține astăzi puterea politică fără sprijinul unei organizații. Instituțiile judiciare nu sunt transcendente. Concentrarea unei puteri mult prea mari de control asupra instituțiilor judiciare în sfera unei instituții politice monocratice, cum este instituția prezidențială, indică o teribilă malformație instituțională neliberală, nedemocratică. Iar faptul că, începând cu 2005, Președintele României are o putere uriașă asupra constituiri majorităților parlamentare și asupra formării guvernelor – nu numai de facto, prin iscusința intrigilor țesute de Traian Băsescu, dar și de jure, prin jurisprudența Curții Constituționale ­­­– este deosebit de nociv pentru separația și echilibrul dintre puterile statului.

Oricine va ocupa demnitatea prezidențială în viitor ­– în afară de cazul în care își va asuma programatic revenirea la modelul constituțional semiprezidențial cu dominantă parlamentară sau conduita pasivă în raport cu celelalte instituții constituționale – va fi tentat să abuzeze de putere, să perpetueze șirul crizelor politice devenite rutină în ultimii zece ani, să pună interesul personal sau interesul de partid înaintea interesului public. De aceea, oricine nu dorește să gireze valențele autoritare încorporate în structura instituției prezidențiale prin „modernizarea statului”, ar trebui să se abțină de la vot în alegerile prezidențiale, cel puțin până la următoarea revizuire constituțională.

Dar ce să facem? Analfabetismul politic – aici Gabriel Liiceanu are dreptate – face ravagii în țara noastră. Atât printre oamenii de rând, dar mai ales printre cei ce le dau lecții. Cine mai stă să se gândească la echilibre instituționale complicate atunci când se îndreaptă cu voioșie spre urne?

În fine, ar trebui să explic de ce titlul articolului neagă aproape tot ce am scris în cuprinsul lui. Nu este o greșeală. Sau, dacă vreți, este o greșeală asumată. Nu văd cum ar putea cineva să ia în considerare realitățile șterse din propria minte dacă nu voi imita logica autocontradictorie după care funcționează cortexul hiperideologizat. Cum aș putea să explic că nu e în regulă să spui despre un politician că a făcut ca „justiția” să devină independentă de propria putere politică prin intermediul propriei puteri politice? Nu e nici logic, nici politologic. Nu e rațional. Evidența nu poate fi explicată. Politicienii își folosesc puterea pentru a determina instituțiile judiciare să se supună deciziei lor, nu pentru a le determina să li se opună. Pentru a fi exonerați, nu pentru a fi condamnați. Și sunt exonerați. Exemplul politicianului Traian Băsescu este magistral. După ce a devenit Președinte, „făcând justiția să funcționeze” cu ajutorul Monicăi Macovei și a majorității parlamentare pe care a negociat-o, președintele intelectualilor nu a fost nevoit să răspundă pentru infracțiunile pentru care era urmărit sau trimis în judecată, obținând astfel, înainte să aibă Curtea Constituțională oportunitatea de a se pronunța asupra subiectului[xiii], proverbiala „super-imunitate” invocată de criticii parlamentarismului pe care i-a adunat în preajma sa. Simplul fapt de a spune altceva decât ce faci reprezintă astăzi supremul argument în fața opiniei publice cu pretenții europenist-progresiste. Citind nenumărate analize jurnalistice am ajuns la concluzia că oricine dorește să se facă înțeles trebuie să respecte aceste noi standarde intelectuale. Să spună una, să facă alta și să gândească altceva – în cazul în care se simte obligat să gândească. Așa că, oricât mi-a fost de greu, am pus un titlu care este contrazis de observațiile din text, exact cum conceptul de independență a instituțiilor judiciare este contrazis de contribuția politică a candidatului care face caz de el, Monica Macovei. Am făcut trimitere până și la Sfânta Scriptură. Poate dă Domnul și pricepe cineva. Maniheismul politic, convingerea că în politică „galeria Răului”[xiv] huiduie „echipa Binelui” – ca să dezvolt metafora propusă de domnul Liiceanu – este o erezie la fel de mare din punctul de vedere al principiilor democrației liberale precum sminteala gnostică față de dogma creștină. Ca și în religia atât de des abuzată de fantezia intelectualilor neoconservatori, în politica democratică binele și răul sunt foarte greu de distins, se amestecă, înșeală în fel și chip spiritele imature sau înfierbântate de patimi.

Note:

[i] La un al doilea gând… situația nu este nemaivăzută, ea caracterizează politica Federației Ruse sub Putin.

[ii] R M, „VIDEO Presedintele Traian Basescu, la B1 TV: Candidatii la prezidentiale au timp sa-si completeze CV-ul daca au fost cumva ofiteri acoperiti ai serviciilor secrete. Daca nu o fac, o voi face eu”, HotNews.ro, 9 septembrie 2014, http://revistapresei.hotnews.ro/stiri-radio_tv-18072179-presedintele-traian-basescu-este-invitat-marti-seara-emisiunea-lui-robert-turcescu-postul-televiziune-b1.htm, consultat la 15 septembrie 2014.

[iii] ”Monica Macovei, candidat la Preşedinţie, despre alegeri”, Radio France Internationale România, 8 August 2014, http://www.rfi.ro/invitatul-diminetii-51560-monica-macovei-candidat-presedintie-alegeri, consultat la 13 septembrie 2014. Afirmația apare pe la minutul patru în înregistrarea video.

[iv] Ponta preia controlul politic asupra DNA, 2012, http://www.youtube.com/watch?v=IqGZbuUtNtc&feature=youtube_gdata_player, data accesării: 11 septembrie 2014.

[v] Înțelegând acum aceste lucruri, găsesc extrem de amuzant felul în care Monica Macovei a căzut în dizgrație… tocmai pentru că a încercat să-l protejeze pe actualul Președinte al României, dorind să păstreze aparențele. Conflictul a apărut când Traian Băsescu a afirmat că el a făcut propunerea lui Daniel Morar în funcția de procuror șef al DNA, fără să-și dea seama că lucrul acesta este contrar legii și că afirmația lui dezvăluie colaborarea celor doi pentru numirea unor conducători ai parchetelor complezenți față de bagajul de dosare penale pe care noul președinte îl adusese la Cotroceni. Cunoscând bine legile reformiste pe care le-a conceput, Monica Macovei a intervenit. Și-a atribuit ea descoperirea ilustrului constituționalist, ceea ce, din nebăgare de seamă, Traian Băsescu a interpretat ca o arogate injustă de merite. Așa că Monica Macovei s-a trezit fără să vrea în conflict cu cel pe care îl ajutase atât de mult și care probabil nu cunoaște nici acum motivele pentru care doamna Macovei s-a lăudat cu ceva ce nu făcuse. Iată ce spunea Monica Macovei, cu durere în suflet, pe tema reformei din 2005 (sublinierile îmi aparțin): “Dacă preşedintele vrea să inducă în opinia publică ideea că au fost, nu ştiu, proceduri fantomatice sau că l-a scos din joben pe Morar şi că n-a crezut în acele proceduri, este treaba lui. Eu spun că au fost proceduri corecte şi reale şi care s-au respectat. M-a surprins foarte mult şi m-a şi îndurerat, pentru că nu este adevărat. Nu este adevărat” (Ionel Dancu, „Monica Macovei, atac dur la Traian Băsescu”, Stiri pe surse, 16 martie 2013, http://www.stiripesurse.ro/monica-macovei-atac-dur-la-traian-basescu/, consultat la 15 septembrie 2014). În opinia mea, îndurerarea este absolut nejustificată. Dar e de reținut că adversitatea nu provine dintr-o divergență de interese între cei doi politicieni, ci din lipsa de scrupule juridice a unuia dintre ei. Sper că Președintele României nu va citi acest articol și nu va renunța la deconspirarea ofițerului sub acoperire. Am vaga bănuială că la Monica Macovei se referea, deși aparențele îmi spun că este vorba despre Victor Ponta (a se vedea și Horaţiu Pepine, „Faţa nevăzută a politicii româneşti”, DW.de, 18 septembrie 2014, http://www.dw.de/fa%C5%A3a-nev%C4%83zut%C4%83-a-politicii-rom%C3%A2ne%C5%9Fti/a-17932976, consultat la 18 septembrie 2014).

[vi] Luminița Pirvu, „Partidul Conservator, o noua tradare? Istoria «solutiei imorale»”, HotNews.ro, 21 iunie 2013, http://www.hotnews.ro/stiri-15044313-istoria-aliantelor-care-fost-partidul-conservator.htm, consultat la 17 septembrie 2014.

[vii] Sunt importante și pentru că suprematismul penal a devenit atât de evident în sistemul judiciar românesc, încât a fost sesizat de jurnaliști chiar înainte de experții Comisiei Europene – instituție care a devenit la fel de mult responsabilă pentru politica românească în domeniu precum oficialii români, prin rolul pe care și l-a asumat în cadrul Mecanismului de Cooperare și Verificate (MCV). Iată un foarte interesant fragment din interviul recent dat de un judecător, președinte al Tribunalului Municipiului București. Din el rezultă că nu e ușor să îți dai seama de confuzia fantastică ce dăinuie „în conștiința publicului”. Floriana JucanCum şi de ce s-a transformat România într-o ţară a procurorilor? Cine a adus-o aici? Laura AndreiNu cred că putem să vorbim despre o ţară a procurorilor, fie şi numai pentru faptul că în conştiinţa publicului este din ce în ce mai clar rolul organelor de anchetă şi rolul instanţelor de judecată. Imaginea de forţă transmisă însă de unele acţiuni mediatizate ale parchetelor este poate aceea care dă sentimentul unei implicări mai puternice a procurorilor în actul de justiţie. Spunea un cunoscut magistrat francez că instanţele lucrează în tăcere şi că au nevoie de timp pentru fundamentarea şi expunerea deciziilor lor. Această diferenţă între modul de prezentare a activităţii procurorilor şi a activităţii judecătorilor poate crea impresia că primează urmărirea penală. În realitate, sistemul judiciar are un rol bine stabilit pentru fiecare actor – judecător, procuror, avocat, polițiști” (Floriana Jucan, „JURIDICE.ro » Interviu Laura Andrei. Ce iubesc judecătorii?”, iunie 2014, http://www.juridice.ro/326529/interviu-laura-andrei-ce-iubesc-judecatorii.html, consultat la 13 septembrie 2014). Nu este clar ce spunea cunoscutul magistrat francez despre motivul pentru care parchetele nu lucrează în tăcere. Sau despre impresia aceasta puternică, imposibil de evitat, că dreptul penal este cea mai importantă ramură a dreptului, că justiția penală e cea mai importantă componentă a activității judiciare în România și că instituțiile au fost în așa fel reformate încât e periculos să o spui. Este o impresie falsă? Nu rezultă nici măcar din răspunsul evaziv citat mai sus. Pentru că întrebarea nu se referea la cultura generală a publicului, ci la exercitarea puterii politice prin intermediul instituțiilor disciplinare ce dețin monopolul urmăririi punitive. Din inovațiile legislative ale Monicăi Macovei cu atât mai puțin.

[viii] Gabriel Liiceanu „Manifest pentru Monica Macovei. Să credem în basmul democrației”, Contributors.ro, http://www.contributors.ro/cultura/manifest-pentru-monica-macovei-sa-credem-in-basmul-democra%C8%9Biei/, consultat la 19 septembrie 2014.

[ix] Mă refer la democrația liberală ca metodă politică de guvernare ce garantează echilibrul puterilor și protejarea drepturilor și libertăților fundamentale. Este o metodă pe care, probabil, domnul Liiceanu nu ar îndrăzni să o submineze în mod conștient, deși o face fără să-și dea seama, în mod deosebit de insistent.

[x] Asta nu înseamnă că au o putere insignifiantă, dimpotrivă. Prin lege, procurorul deține monopolul procesual asupra începerii și derulării procesului penal, cum foarte bine sesiza Monica Macovei, având puterea de a decide cine, când și cum ajunge (sau nu ajunge) în fața instanței. În cazul funcțiilor publice, începerea urmăririi penale înseamnă de obicei suspendarea de drept a celui cercetat, indiferent care este rezultatul anchetei sau al eventualului proces penal. În particular, infracțiunea de abuz în serviciu, inclusă fiind în categoria infracțiunilor de corupție, poate fi invocată în raport cu orice acțiune săvârșită în exercitarea atribuțiunilor de serviciu. Există desigur și mijloace instituționale de control și echilibrare, în ciuda unei ideii preconcepute foarte răspândite printre politicieni și jurnaliști, potrivit căreia este nevoie de o lege specială a răspunderii magistraților. Răspunderea juridică a magistraților există și este reglementată deja. Fundamentală în ecuația aceasta este funcționarea mecanismelor politice de care depinde aplicarea reglementărilor, felul în care sunt populate instituțiile, preeminența sau slăbiciunea unora dintre instituțiile puterii executive, legislative și judecătorești. Dar lucrul acesta este ignorat deoarece tocmai „analfabetismul politic” invocat de domnul Liiceanu îi face pe mulți să creadă că legea și politica, prin natura lor profundă, nu se amestecă, nu se influențează reciproc. Prin urmare nici nu ar trebui să se amestece vreodată. Totuși, realitatea nu se schimbă, indiferent câți ignoranți o vor descrie în mod eronat.

[xi] „Basescu trimis in judecata in dosarul «Flota» – Arhiva noiembrie 2007 – HotNews.ro”, 11 august 2004, http://www.hotnews.ro/stiri-arhiva-1260865-basescu-trimis-judecata-dosarul-flota.htm, consultat la 18 septembrie 2014. Evident, Traian Băsescu acuza o comandă politică, așa cum a făcut-o apoi Adrian Năstase, apoi Dan Voiculescu și alții. Așa o fi. De unde să știm noi?

[xii] Oricine este liber să considere că dorința de a introduce cota unică a fost mobilul „soluției imorale”, nu dorința de a obține puterea guvernamentală, așa cum susține Președintele României, dar vă atrag atenția că cele două scopuri nu se exclud (Cristian Fierbinţeanu, „Băsescu: Am recurs la soluţia imorală, în 2004, pentru a trece cota unică de impozitare – Mediafax”, Mediafax.ro, 24 septembrie 2008, http://www.mediafax.ro/politic/basescu-am-recurs-la-solutia-imorala-in-2004-pentru-a-trece-cota-unica-de-impozitare-3224066, data accesării 14 septembrie 2014). De asemenea, oricine are libertatea să creadă că alte anchete, privind candidatul pe care traian Băsescu a mărturisit că îl protejează, rămân în așteptare din pricina sistemului public de pensii (Cătălin Tolontan, „Procuroarea DNA care a redeschis “Gala Bute” se pensionează subit la 56 de ani » Noi nu ne pensionăm, ne-am plictisi de moarte! Dezvăluirile din ziar continuă”, Cătălin Tolontan, http://www.tolo.ro/2014/09/11/procuroarea-dna-care-a-redeschis-gala-bute-se-pensioneaza-subit-la-56-de-ani-noi-nu-ne-pensionam-ne-am-plictisi-de-moarte-dezvaluirile-din-ziar-continua/, consultat la 17 septembrie 2014).

[xiii] România Liberă Online, „Kovesi: Dosarele «Flota» si «Casa din Mihăileanu», investigate când Băsescu nu va mai avea imunitate | Romania Libera”, RomaniaLibera.ro, 17 decembrie 2013, http://www.romanialibera.ro/actualitate/eveniment/kovesi–dosarele–flota–si–casa-din-mihaileanu—investigate-cand-basescu-nu-va-mai-avea-imunitate-320826, data accesării 14 septembrie 2014; Attila Biro, „IMUNITATEA lui Băsescu ajunge la Curtea Constituţională. Înalta Curte a sesizat CCR în dosarul în care Gabriela Firea îl acuză pe preşedinte de şantaj”, Gandul.info, 20 iunie 2014, http://www.gandul.info/stiri/imunitatea-lui-basescu-ajunge-la-curtea-constitutionala-inalta-curte-a-sesizat-ccr-in-dosarul-in-care-gabriela-firea-il-acuza-pe-presedinte-de-santaj-12801336, data accesării 14 septembrie 2014.

[xiv] De partea cui o fi jandarmii?

Advertisements

Comments Off on Cea mai importantă miză în alegerile prezidențiale nu este controlul monocratic asupra instituțiilor judiciare