Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, Miturile politice în România contemporană, Institutul European, Iași, 2012

Posted in Carte by Ovidiu on 15 October 2013

Paradoxal, în spațiu public deziluzionat al societății românești postcomuniste, iluziile politice sunt departe de a se fi epuizat. În același timp, deși demitizarea istoriei naționale este o preocupare permanentă, la fel ca și contestarea critică a construcțiilor ideologice manipulatorii produse de competiția politică, mitul și mitologizarea rămân o constantă substanțială a discursului politic autohton. Faptul acesta nu este greu de explicat. Pe de o parte, gândirea mitică este o formă universală de cunoaștere intuitivă, una foarte influentă în societățile tradiționale. Este firesc ca sfera publică a unei societăți para-moderne, în care mentalitățile arhaice sunt încă foarte răspândite și realitățile rurale fac parte din viața cotidiană a celei mai mari părți a populației, receptivitatea față de mituri (politice sau de orice alt fel) să fie foarte mare. Pe de altă parte, deschiderea rapidă a pieței mediilor de comunicare – extinderea spațiului discursiv, intensificarea comunicării politice de masă în scopul influențării politice, proliferarea mass media, abundența produselor de marketing politic – creează terenul fertil de care mitul politic are nevoie pentru a fi instrumentalizat, ca element al competiției politice. În acest context, mitul apare nu numai în ipostaza de element al inconștientului colectiv, ci și în aceea de mistificare. Nu în ultimul rând, chiar incriminarea miturilor politice naționale, asociate mai ales dictaturii comuniste, a creat mitologii noi. Astfel se explică, spre exemplu, faptul că demontarea sistematică a mitologiei progresului socialist pe care o produsese aparatul de propagandă al dictaturii comuniste a generat o contra-mitologie ce idealizează politica perioadei interbelice – aflată, în realitate, departe de idealul democratic și de echilibrul social.

Lucrarea Miturile politice în România contemporană, publicată la editura Institutul European sub coordonarea lui Sergiu Gherghina și a lui Sergiu Mișcoiu, prezintă abordări foarte diferite ale mitului politic, acoperind un spațiu semantic larg și o mare parte din conținutul conceptului, inclusiv sensurile conturate mai sus. Adunând contribuțiile celor paisprezece autori în cuprinsul unui volum de aproximativ patru sute de pagini, lucrarea este un repertoriu vast de analize și interpretări referitoare la politica României contemporane. În afară de studiile tematice, cartea include un prim capitol, semnat de Paul Kun, ce sintetizează problematica mitului politic, o excelentă introducere generală în subiect. Nu lipsesc referințele istorice, nici cele ce țin de trecutul recent. Istoriografia, analiza electorală, studiul ideologiilor politice analiza și instituțională sunt implicate în proporții variabile într-o construcție multidimensională, caracterizat în primul rând de pluralitatea punctelor de vedere. De aceea, încercând să ocolesc sarcina imposibilă de a rezuma contribuția fiecărui autor în parte, mă voi opri asupra câtorva mituri descrise în studiile ce compun lucrarea, în special asupra celor despre care cred că ar putea stârni curiozitatea cititorilor.

Probabil cea mai generală catalogare prezentată în cuprinsul lucrării este cea prezentată de Doru Pop (Miturile politice ale Binelui și ale Răului în România post-decembristă). Aici, mitologia politică românească este descrisă în termenii dualismului maniheist pe care îl exprimă o serie de opoziții care nu și-au pierdut relevanța (anticomunist egal „bun”-comunist egal malefic, liberalism-antiliberalism, dreapta-stânga, maturi-imaturi). Această perspectivă este folosită cu succes pentru a evidenția competițiile discursive ce au însoțit crizele politice recente (vocile intelectualilor publici împotriva suspendării Președintelui și mitul „loviturii de stat”), dar și pentru a decripta simbolistica excentrică creată de unii dintre competitori („mitul Albă ca Zăpada în luptă cu mitul lui Moș Crăciun”). Dihotomiile și antinomiile sunt, se pare, indispensabile imaginarului politic românesc, așa cum o arată Gabriela Goudenhooft, constatând scăderea gradului de raționalitate în discursul politic românesc (p. 115). În aceeași ordine de idei, Adrian Paul Iliescu supune criticii „mitul purificării” postcomuniste, al cărui ilustrare fundamentală este preocuparea pentru „lustrație” și eliminarea completă a urmelor comunismului ca precondiție pentru binele public democratic. Mitul este guvernat de același principiu maniheist, căruia i se adaugă o logică particulară a culpabilizării, dar „purificarea” se dovedește a fi, în opinia autorului, nenecesară, imposibilă practic și ineficace (p. 182).

Dualismul mitologic este exemplificat – pornind de la evenimente mai îndepărtate de momentul prezent –și de diviziunea fictivă: „comuniști nativi” vs. „comuniști moscoviți”. Într-un studiu bine documentat, Emanuel Copilaș demonstrează că separația respectivă, fiind lipsită de vreun temei empiric, face parte mai curând din strategia de reconfigurare identitară a național-comunismului, care, după 1989, trebuia să se adapteze, preluând o parte din moștenirea discursivă a regimului Ceaușescu, necesităților ideologice ale politicii postrevoluționare (p. 175).

Un efect dualist similar se găsește și în ceea ce Michael Shafir numește „martiriologia competitivă Holocaust-Gulag”, dar aici ingredientul mitologic fundamental nu este separarea, disocierea, ci asimilarea. Câteva pagini critice captivante sunt dedicate de autor denaturării realității istorice prin promovarea propagandistică, în cercuri intelectuale selecte, a filmului „Povestea sovietelor” (Soviet story) pentru a acredita teza echivalenței genocidare între comunism și nazism. Printre altele, autorul aduce precizările absolut necesare în legătură cu portretizarea fondatorilor Marx și Engels ca susținători ai genocidului rasist, repere pe care, în mod curios, destui intelectuali români le-au ignorat, entuziasmați de teza anti-comunistă a popularului documentar TV. De altfel, intelectualii au un rol important în mitologia politică românească. Sorina Soare încearcă să descrie mitologia asociată rolului public al intelectualilor (Intelectualii între cunoaștere și putere în viața publică românească).

Deosebit de interesantă este tratarea mitului etnogenezei creștine de către Adriana Marinescu (Mitul poporului român ca popor născut creștin. Consecințele în spațiul public ale unei liturghii politice). Alte contribuții sunt legate de raportul dintre demitizare și crearea de mituri politice (Codrin Tăut, Demitizarea sau mitologizarea postcomunismului?), clasificarea miturilor politice postcomuniste (Daniel Șandru, Ideologie și mituri politice în România contemporană), articulațiile electorale ale mitologiilor politice (Alexandra Ionașcu, Lupta pentru legitimare. Mituri politice în campaniile electorale), dar și dinamica complicată a miturilor, mitologizării și mistificării (Ovidiu Pecican, Mituri politice demitizări și demistificări în tranziția postcomunistă). Toate aceste perspective formează imaginea pluridimenisonală fără de care înțelegerea realității politice din România și din Estul Europei rămâne un obiectiv iluzoriu. În domeniul științei politice, a ignora iluziile politice înseamnă, în cele din urmă, a valida politica fondată pe iluzii.

Advertisements

Comments Off on Sergiu Gherghina, Sergiu Mișcoiu, Miturile politice în România contemporană, Institutul European, Iași, 2012