Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Universitatea SRL

Posted in Cu adevărat important by Ovidiu on 19 April 2013

 

 Motto:

„E o greșeală să subordonăm procesul de învățământ cerințelor economice imediate.”

Doina Cornea, Scrisoare către cei ce n-au încetat să gândească

Profitul cui?

Sub influența concepției dominante despre existență, văzută ca simplă afacere, Universitatea și înțelesurile ei au fost revizuite radical. Comunitatea celor ce studiază este acum privită, în întreaga lume, ca un mijloc de a face „sistemul economic” mai profitabil, mai eficient, mai performant. Eficiență și profitabilitate pentru cine? Pentru piață, firește. Aici urmează o listă lungă de revendicări reformiste, pentru că toată lumea își dă seama că ceva nu e în regulă.  Unele aparțin studenților, altele profesorilor, altele statului, altele firmelor. Vorbim despre disciplinele care ar trebui să fie studiate într-un anumit fel, sau despre dorința ca anumite specializări să aibă un anumit conținut („mai aproape de cerințele pieței”). Firmele și-ar dori ca Universitatea să conlucreze pentru a pregăti personalul de care au nevoie, exact așa cum cred ele de cuviință (probabil și după principiul moral al supunerii absolute față de patron, binefăcătorul salariatului). Vrem taxe mai mici, servicii sociale diverse pentru studenții „la taxă”, introducerea examenului de admitere (pentru o mai justă selecție și pentru a împiedica inflația de diplome, spun unii). Vrem asigurarea calității prin instituții specializate, care să reguleze[1] piața universitară (pentru ca ceea ce știi să faci să fie luat în considerare în țările din Uniunea Europeană unde vei fi îndemnat să emigrezi „în caz că nu-ți convine”). Nu e firesc ca oricine să-și deschidă o universitate și să-i escrocheze pe clienți oferindu-le diplome inutilizabile. Vrem un buget mai mare pentru educație, salarii[2] și condiții de muncă decente pentru toți profesorii, dar și economii bugetare prin autofinanțarea Universității. Dovada supremă a competenței științifice este capacitatea de a obține bani, fără a apela la bugetul public, pentru finanțarea învățământului universitar. Dacă un cercetător nu „atrage fonduri” sau nu este atras de fonduri, atunci probabil că ceea ce studiază este nesemnificativ, inutil pentru societate.

Din nefericire, majoritatea discuțiilor pe tema învățământului universitar se învârtesc în acest cerc vicios al asumpțiilor comerciale, care fac ca Universitatea să devină o firmă ca toate celelalte, una care „prestează servicii” educaționale, în nici un caz o comunitate umană ce urmărește transmiterea, dar mai ales crearea cunoașterii. De ce este vicios cercul? Din pricina contradicției fundamentale pe care o promovează ca normă, ca ideal: cât timp scopul primordial este obținerea profitului – atât de către instituțiile de învățământ, cât și de firmele cu care acestea lucrează – e mai mult ca sigur că va avea de suferit cunoașterea. Regulile pieței libere, cele ce guvernează economia borcanelor cu murături, nu se aplică la fel în domeniul cunoașterii și al bunurilor culturale în genere. Cererea și oferta interacționează aici în modul cel mai inechitabil cu putință.[3] Odată ce acceptăm comercializarea cunoașterii en gros și limbajul care o presupune, acceptăm toate defectele ireparabile ale învățământului universitar contemporan: instrumentalizarea extremă, lipsa de autonomie intelectuală, devalorizarea muncii intelectuale, creșterea prețului cunoașterii[4] în situațiile de faliment bancar subvenționat de stat. Politicienii vor propune soluții: tăieri de salarii, creșteri de taxe, concedieri, eventual garanții de stat sau dobânzi mai mici la creditele bancare pentru studiu. Și aceste măsuri sunt la fel de falimentare ca și aranjamentele financiare pe care se sprijină. Asumându-ne prin limbaj premisele mercantile, ne asumăm falimentul bancar subvenționat (așa numita „criză financiară”). Iar ceea ce gândim se reflectă în ceea ce facem, chiar și atunci când protestăm. Criza Universității este una intelectuală, poate morală, dar nu economică. Este nevoie de Universitate în multe feluri: ca agent activ al edificării sociale, ca instituţie de prognoză şi planificare pe termen lung a politicilor publice, ca bastion al raţionalităţii şi libertăţii de exprimare, ca sursă de aplicaţii economice folositoare. Nu e nevoie de un producător pe bandă al gândirii de comandă, nu e nevoie de afaceri falimentare cu diplome, care se folosesc de ignoranța și de incertitudinile generate de piețe, producând  cv-uri, refuzuri și frustrări.

Ce este o diplomă? Ocuparea ideologică a forţei de muncă

Universităţile contribuie prea puţin la creşterea ocupării forţei de muncă prin salarizare, dar se implică exagerat de mult în ocuparea ei ideologică, prin reproducerea stereotipizată a obsesiilor mercantile. Dacă gândești misiunea Universității în termeni strict comerciali, excluzând referințele non-economice, atunci totul se reduce la fenomenologia diplomei. Ea arată cum salariații se prind în cercul vicios pomenit mai sus.  Diploma universitară este, din punct de vedere economic, autorizarea de a munci în condiții reglementate, pentru un preț al muncii reglementat. Altfel spus, prin diplomă obții dreptul ca munca ta să nu fie exploatată la fel de mult ca munca unui cetățean ce nu deține calificări înalte. Faptul că ea atestă o serie de calități și un anume grad de profesionalizare este irelevant, de vreme ce acestea variază foarte mult de la caz la caz și nu reflectă de cele mai multe ori „cerințele pieței”. Angajarea rămâne o chestiune de opțiune personală, nu mai primește nimeni „repartiție”. Piața de fantasme este total dereglementată.

La fel, dacă lipsești impozitarea de orice reprezentare a interesului general, de orice aspect moral, reducând-o la un simplu fapt economic (transferul de valori materiale în scopul obțineri altor valori materiale), nu vezi în ea mai mult decât privilegiul acordat de către stat firmelor, în schimbul unei sume de bani, de a se folosi de forța de muncă. Impozitarea muncii apare în acest context ca o permisiune de a munci, în schimbul unei taxe de protecție. Impozitarea consumului, acordarea dreptului de a trăi, contra cost. Impozitarea proprietăţii, acordarea dreptului de a avea. Realismul cinic arată situația de fapt în plenitudinea cinismului ei.

Așadar de ce se străduieşte cineva din răsputeri să învețe? Ca să-și limpezească conștiința? Ca să-și cultive calitățile? Ca să primească considerație pentru munca pe care o depune? Toate acestea se spulberă de îndată ce ești nevoit să ai de-a face cu patronul providențial, care îți va explica că ai exact valoarea cea mai mica stabilită de piață, sau cu politicianul corupt, care ţine să-ți arate că, într-o instituție publică, nu există altă măsură a competenței decât obediența.

Faptul că sunt prea multe diplome și iluzii nu mai surprinde. Realitatea crudă arată ce vei obține de fapt. O protecție față de arbitrariul exploatării, dar una la care este posibil să dorești să renunți, pentru că nimeni nu apreciază ce știi să faci, ci cât de ieftin ești dispus să faci orice este nevoie.

Aceasta este doar una dintre formele de alienare pe care le produce “universitatea de tip antreprenorial”, adică marea afacere cu instrucţie universitară.[5] Există şi altele. Să ne gândim şi la statutul profesorilor şi al cercetătorilor. Ei vor fi frustraţi de felul în care le sunt apreciate talentul şi munca, prin cantitatea de obiecte intelectuale de un anumit fel[6] produsă într-o anumită unitate de timp, eventual de felul în care sunt nevoiţi să aibă de-a face cu clienţii, un grup mult prea neomogen ca pregătire şcolară, înţelegere şi aspiraţii ca să fie mulţumit măcar în proporţie de 50% de ceea ce poate să-i ofere întreprinderea.

Infirmitate, servilism, interes

Citez din Doina Cornea, nu atât pentru a da satisfacție publicului „de dreapta”, cât  pentru a-l instiga la reflecție dincolo de limitele premise de frazeologia specifică. Cred că este cea mai onestă modalitate de a pune alături, într-o comparație deloc lipsită de sens, instrumentalizarea educației ca performativitate (Lyotard) în ordinea capitalului și degradarea ei în industrialismul ceaușist. Iată ce spunea Doina Cornea într-un text trimis postului de radio Europa Liberă în anii ‘80, într-un fragment probabil mai subversiv astăzi decât atunci:

“Să încetăm de a mai forma un tineret infirm: servil, lipsit de curaj şi de personalitate, interesat şi gata pregătit (încă din grădiniţă!) pentru cele mai cumplite compromisuri! Să nu-l mai expunem, zilnic, prin laşitatea noastră, la atitudini oportuniste şi ipocrite! Prin atitudinea noastră de conformism total şi de excesivă prudenţă (deseori nejustificată!) contribuim, zi de zi, la debilitarea morală a neamului nostru.

Mă adresez direct dumneavoastră, colegilor mei, profesori din România… E o greșeală să subordonăm procesul de învățământ cerințelor economice imediate. Rolul învățământului rămâne, incontestabil, formarea omului complet, adică a omului cu profil moral, afectiv și creator. (Ideea unui învăţământ tehnic echilibrat, care să asigure unui tânăr, la ieşirea din şcoală, o meserie, nu este greşită, dar aşa cum este conceput la noi nu face decât să reducă omul la o simplă unealtă). ”[7]

Doina Cornea se referea la învățământul tehnic propriu-zis. El a dispărut odată cu activele industriale ale Statului Român, dar a fost înlocuit de învățământul tehnic juridic, economic, jurnalistic și publicitar (PR). Primele două opțiuni de specializare profesională sunt considerate esența „valori adăugate” într-o economie aleatoare, total neplanificată (a face planuri e o preocupare comunistă).  Ultimele două vin să le susțină printr-o abundentă producție pe piața liberă a fantasmelor. Vocația umanistă a învățământului universitar este astăzi negată cu înverșunare, în numele imperativelor pieței (culmea, uneori chiar de profesioniștii disciplinelor umaniste, dovadă a decăderii fatale a învățământului umanist). Ce rezultă de aici? Înlăturarea oricărei piedici din calea transformării cunoașterii în marfă. Iar omul devine o simplă unealtă. Ceea ce se întâmpla în 1982, când Doina Cornea le scria „celor ce n-au încetat să gândească”. Atunci, mulți înțelegeau ce e rău în asta, dar le lipsea curajul să o spună. Astăzi curajul n-ar avea pe ce să se sprijine, transformarea cunoașterii în marfă a devenit aproape un ideal. Are și rezonanțe europeniste, civilizatoare. Cei ce nu-l recunosc sunt un grup minoritar de disidenți. Ceva este însă mult mai rău decât în 1982. Astăzi, cei ce consideră că disidența are rost sunt  la fel de puțini ca în urmă cu 30 de ani.

Societate cu răspundere limitată

Universitatea românească nu este o firmă oarecare, este un SRL, o „societate cu răspundere limitată”. Este o societate, deși nu mai este comunitate. Are o răspundere, dar ea este foarte limitată.[8] De ce a ajuns Universitatea astfel? Povestea este complicată, dar poate fi redată într-o formă destul de simplă. După 1989, Statul Român era prea ocupat cu operațiile estetice[9] revoluționare, de  trecere de la dictatură la democrație și de la economia „de comandă” la „piața liberă”, ca să se mai îngrijească de distrugerea serviciilor publice esențiale. Trebuia să taie în carne vie, ca să înlăture țesutul proprietății colective și să facă lucrurile să meargă după reguli cu totul noi. Criza economică provocată de masiva operație de transformare a activiștilor de partid în capitaliști și a comuniștilor în anticomuniști a lăsat categorii profesionale întregi într-o stare de abandon ce produce efecte și astăzi. Învățământul universitar era subfinanțat, iar salariile profesorilor erau penibile. Alte categorii profesionale se găseau în aceeași stare.[10] Numai că, în timp, au apărut metode de compensare. Ele au fost mai întâi tolerate de către  puterea publică, apoi instituționalizate. În medicină s-a descoperit că poți munci la un cabinet privat o parte a timpului, rămânând angajat al sistemului public disfuncțional. În învățământul universitar s-a aplicat aceeași metodă, un fel de analog în planul industriilor intelectuale de stat al „firmelor căpușă”, ce parazitau pe vremuri marile întreprinderi. După parazitare, a urmat faza privatizării.

Spre deosebire de medicină, unde lucrurile rămân la fel în substanță, indiferent de formă (dai oricât, oricum, numai ca să nu încetezi să speri că te vei face bine), universităților li s-a permis să se transforme rapid, radical, pentru a intra într-un proces de privatizare grandios, cu mize europene. De ce? Pentru că e mult mai ușor să dovedești progresism reformator europenist în învățământ decât în siderurgie. Ai la dispoziție un personal cu înaltă calificare, docil, incapabil de organizare sindicală.[11] În același timp, starea materială jalnică a profesorilor obidiți i-a determinat pe mulți dintre ei să renunțe la orice grijă pentru interesul public, ca să îmbrățișeze cu mâinile și picioarele mult așteptatul sac cu bani. Așa că mentalitatea antreprenorială a progresat spectaculos, odată cu inegalitățile, iar ideea Universității ca bun comun a fost înjosită în toate felurile, ca o permanentă sursă de frustrări și o miză pierdută. Unii au ajuns să o considere totalmente greșită. Nu e de mirare, căci statul se degreva de responsabilitatea finanțării, iar profesorii dobândeau salarii acceptabile sau foarte mari, după caz. Pentru potențialii studenți accesul era, în genere, facilitat. Odată cu introducerea sistemului de taxe, dispărea piedica foarte neplăcută a examenului de admitere. Toată lumea era mulțumită. Pentru că încă nu apăruseră consecințele. Nu cu mult timp după aceea, marketingul universitar a luat-o binişor înaintea cererii de forță de muncă. Mercantilizarea și birocratizarea au progresat, calitatea studiilor a scăzut din motive de oportunitate financiară.

În acelaşi timp, în ultimii patru ani, sub pretextul creşterii calităţii producţiei ştiinţifice, experţii subordonaţi Ministerului Cunoaşterii[12] au aderat la doctrina reducerii fondurilor alocate pentru Universitate, ca să rămână mai mult pentru antreprenori, experți, specialiștii. Controlul tehnic de calitate (CTC) şi-a modificat subit standardele, astfel încât o mulţime de lucrători – chiar cei mai în vârstă, aflaţi spre sfârşitul carierei – s-au găsit în imposibilitatea de a deveni „directori” în proiectele de cercetare finanţate din fonduri publice naţionale. S-au tăiat salariile. S-au dat afară pensionari. Și în genere cam tot ce știau profesorii să facă de obicei a devenit aproape nul. trebuia să li se demonstreze că sunt relativ inutili în societate. Altfel nu se putea justifica tăierea salariilor. Aşa s-au născut mitologia ISI şi concepţia potrivit căreia producţia intelectuală românească trebuie să fie dată la export prin intermediul unei afaceri multinaţionale controlată de firma Thomson Reuters.[13]

Oricum, viziunea generală despre cunoaștere şi administrarea ei e pe cale să fie coruptă, la noi, definitiv. Asta se vede în modul în care vorbim despre ea. Am auzit din ce în ce mai des expresia „revistă cotată”, de parcă există un fel de bursă comercială a publicaţiilor ştiinţifice respective.[14] Când cineva vrea să arate că are pretenţia să fie luat în serios spune că vrea “să facă performanţă” (“vrem să avem performanţe”). „Atragerea de fonduri” este privită ca o prioritate ştiinţifică, nu contabilă sau managerială. Nu mai vorbesc de obsesia pentru producţia ştiinţifică contractată la export, care nu face nimic altceva decât să contribuie la o uriaşă confuzie axiologică şi la deprecierea sistematică a conceptului de „valoare”, aşa cum era cunoscută înainte de “marele salt înainte” în ştiinţă şi de introducerea mecanizării în cultură. Aceste mentalităţi nu sunt dăunătoare atât prin spiritul competiţional, cât prin falsificare. Reducerea de fonduri este prezentată ca pretinsă „evaluare” cu standarde înalte. Astfel, chiar contribuţiile originale importante – care au temei în nevoile culturii locale, ori vin dintr-un dialog sincer cu alte culturi, nu din simpla preocupare de auto-legitimare prin autoritate exterioară –  se vor confunda cu restul, într-un zgomot de fond asurzitor. În cel mai rău caz, vor fi considerate insignifiante sau irelevante.

Ieșirea din încercuire

Ce-i de făcut? Instituțiile sunt corupte, au apărut inegalitățile, stratificările sociale, fariseismele și arivismele specifice oricărei transformări sociale ireversibile. Trebuie să ne obișnuim cu ideea că unele lucruri se pot strica iremediabil. Învățământul public românesc nu mai poate funcționa într-un mod favorabil cunoașterii. Dacă produce și transmite cunoaștere, aceasta se întâmplă datorită eforturilor, contribuțiilor sau talentelor individuale, în pofida instituțiilor. Mai rămâne însă o cale de a interacționa cu această mașinărie organizațională defectă. Universitatea și învățământul public în genere sunt mașini ideologice industriale. Ele prelucrează materia primă din care sunt făcute propriile utilaje. Mișcând motoarele stricate, schimbând rolurile, inversând sensurile de mers, sabotând frânele intelectuale, vom găsi mijloacele potrivite și o înțelegere corespunzătoare a situației. A ieși din cercul vicios nu e ușor, e necesară multă gândire independentă, respingerea programatică a modelelor exterioare vieții noastre și ceva creativitate.

Singura revendicare cu adevărat radicală în acest context este învățământul universitar public gratuit. Sigur, asta ar presupune diminuarea cifrei de școlarizare și instituirea unui sistem confucianist de examinare. Cea mai realistă este cererea ca statul să recunoască vocația publică a Universității și să-și asume, împreună cu reglementarea, rolul de a o finanța în condiții echitabile, care să nu condiționeze accesul la învățământul public de nivelul veniturilor. Poate că şi societatea ar trebui să se gândească mai mult la felul în care sunt administrate bugetele şi la felul în care cota unică de impozitare coincide cu înstrăinarea sau distrugerea sistematică a serviciilor publice. Bunurile comune mai au vreo importanţă pentru noi? Ne mai interesează copacii, parcurile, apa, şcolile, grădiniţele, educaţia, asistenţa medicală? Oare ne va ajuta la nesfârşit solicitarea de acte caritabile prin televiziune sau pe Facebook, atunci când ni se îmbolnăvesc copiii? Oare avem siguranţa că acel cont bancar pe care l-am deschis pentru a le asigura educaţia nu va fi suprataxat de stat, la îndemnul FMI şi al UE? Oare vor ajunge banii dacă se măresc taxele? Nu ar fi mai bine să nu acceptăm privatizarea totală a statului?

În fine, în context universitar, acțiunile cele mai importante nu sunt, în opinia mea, inițiativele greviste sau de tip sindical.[15] Ele rămân în universul discursiv al fabricii de diplome. O fabrică de diplome care nu „produce pe stoc” tot fabrică este. Se mai negociază ceva, se mai schimbă personalul, se mai angajează lucrători „la plata cu ora”, dar planul de afaceri este același. În plus, a întrerupe procesul de transmitere și generare de cunoaștere prin grevă, atâta cât este ea, nu e nici în favoarea cunoașterii, nici în favoare muncitorilor implicați. Desigur, profesorii doresc să muncească, doresc să-și primească salariile. Studenții doresc să studieze. Numai statul (recte puterea politică) este absolut indiferent față de aceste pasiuni insignifiante. El aude doar vocea banilor. Nu se va despărții de ei pentru vreun „moft” sindical.

Adevărata subversiune apare atunci când protestul față de starea de lucruri descrisă mai sus ia forma unei mobilizări generale împotriva autorității pe care și-o arogă puterea politică asupra cunoașterii. Aceasta înseamnă utilizarea cursurilor și seminariilor pentru a pune sub semnul întrebării, prin mijloace intelectuale, prin studiu și teoretizare, ceea ce instituțiile disciplinare (comitete și comisii) afirmă ca adevăr autorizat sau „standard educațional”. Puterea Universității, iar aici mă refer la comunitatea profesorilor și studenților, nu la „Universitatea SRL”, stă tocmai în vocația cunoașterii și capacitatea de a întreprinde acțiuni directe în ordinea cunoașterii. Dacă o masă critică de profesori și studenți modifică practicile de studiu, într-o manieră pe deplin coerentă cu regulile conversaţiei academice, dar ignorând și contrazicând dinadins directivele puterii politice, adevărul instituit prin ministerele cunoașterii și cercetării științifice, atunci efectul va fi pe măsura efortului suplimentar depus. Ocuparea Universității este în primul rând ocuparea unui spațiu mental pe cale să fie expropriat. Ea se poate face prin mijloace ingenioase[16] și non-alienante, în spiritul dezbaterii academice și al formării prin conversaţie continuă, nu împotriva lui: proiecții de filme, activități comune ce șterg granițele artificiale dintre domeniile de specializare, dezbateri ad hoc, expoziții în spațiile destinate cursurilor, modificări de planuri didactice prin cooperare între profesori și studenții, inversări temporare de roluri, acțiuni concertate de eliminare din vocabular a cuvintelor fără sens sau expresiilor prostești, cultivarea libertății academice, înființarea de universități populare prin contribuție voluntară etc.

Iaşi

19 aprilie 2013


[1] Contra cost, fireşte, căci întreţinerea instituţiilor de acreditare şi evaluările implică neapărat plata unor taxe. Altfel n-ar fi logic.
[2] Sau măcar să nu ni se taie salariile în numele principiului managementului antreprenorial. Precizez că nu mă refer la reducerea salariului, ci la procedura “tăierii” lui, anume o reducere abruptă, brutală, prin surprindere, impredictibilă, împotriva principiului domniei legii (faimosul “stat de drept”), insuficient justificată.
[3]Cunoaşterea se transmite întotdeauna de la cei ce o au, la ceilalţi, fără ca aceştia din urmă să o poată aprecia ce anume ar trebui să cunoască. Tocmai pentru că nu posedă această cunoaştere. N-ai cum să știi ce trebuie să înveți și ce valoare are acel lucru înainte de a-l cunoaște. În materie de cunoaştere cererea se găseşte la dispoziția ofertei. Autoreglarea pieței serviciilor de instrucție nu se poate produce pornind de la cerere. Pe de altă parte, oferta nu are interesul să diminueze cererea, atunci când ar fi necesar, pentru că asta ar diminua propriile profituri comerciale.
[4]Aici se vede contradicția enormă: aparent, prețul cunoașterii scade și crește simultan. Scade prin diminuarea salariilor profesorilor și crește prin creșterea taxelor de școlarizare. De fapt, la mijloc nu este o evaluare a costurilor  cunoașterii conform regulilor pieței. Ceea ce se vinde și se cumpără nu este cunoașterea, ci autorizarea de a munci la un preț reglementat, care nu scade sub o anumită limită (drept atestat prin diplome). Cunoașterea are un rol cu totul periferic în această afacere.
[5] Universitatea golită de universalii nu face educație, ci instrucție. Educația presupune ceva mai mult decât pregătirea pentru piață. Înainte de ciclul universitar înseamnă pregătire pentru viață, în Universitate este pregătirea pentru universalitate.
[6] Cantitatea aceasta este stabilită de un fel de metrologi ai genialităţii, în comitetele şi comisiile „statului savant”.
[7]Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991, p. 15
[8] Într-un anumit sens întreaga societate românească este un fel de SRL.
[9]Rezultatul se vede în toată monstruozitatea lui, dar asta este altă poveste de groază.
[10] Stupoarea pe care o produce salariul unui medic rezident printre „omologii lui occidentali” sau chiar printre concetăţeni este dovada vie a realităților politico-sociale din acele vremuri („salariul fosil” este conservat sub mai multe straturi de complicitate şi obedienţă).
[11]În acest domeniu de activitate este foarte uşor să faci ca autoritatea ierarhică să pară autoritate profesională, deci să devină incontestabilă.
[12] Cu puţin timp în urmă, Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS) a anunţat o demisie în bloc, declarându-se împotriva diminuării fondurilor alocate cercetării. “În ultimii doi ani, CNCS, alături de Autoritatea Naţională pentru Cercetare Ştiinţifica (ANCS) şi Unitatea Executivă pentru Finanţarea Învăţământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării şi Inovării (UEFISCDI), a contribuit cu toata energia la transformarea programelor de cercetare într-un astfel de mecanism eficient prin care excelenţa sa fie promovata. Din păcate însa, recent, a fost anunţat faptul că bugetul alocat pentru anul 2013 programelor de cercetare fundamentala a suferit reduceri dramatice faţă de anii precedenţi”. În fapt, aceste instituţii au contribuit anterior la scăderea finanţării cercetării în universităţi, prin ridicarea bruscă a standardelor în criteriile de eligibilitate. Austeritatea a fost camuflată, printr-o abilă pervertire, în haina “excelenţei”. Cine ar contesta noile standarde ar deveni instantaneu un adept al mediocrităţii, în timp ce Daniel Funeriu ar rămâne un susţinător al “excelenţei”, nu-i aşa?  Acum, sub o nouă conducere politică, a dispărut însă posibilitatea de a păstra aparenţele. Acesta este costul subordonării politice. Şi nu se numeşte “excelenţă”.
[13] Fără afacerea aceasta, procesul s-ar fi numit “publicare”, pur şi simplu.
[14] Factorul de impact este un indicator cantitativ, unul printre alţii, nu o cotare. De fapt, este vorba de reviste indexate. Cotaţia este o categorie economică, indexarea este o categorie biblioteconomică. Dar nu mă mir foarte mult de asemenea elaborări savante. Scientometria românească este un fel de scientologie, având accente numerologice uimitoare. Te poţi întreba, spre exemplu, de ce, pentru a fi considerată acceptabilă, o carte trebuie să fie indexată în douăsprezece biblioteci incluse în Karlsruhe Virtual Katalog (KVK) şi nu în şapte. De ce douăsprezece biblioteci (ca în “cei doisprezece apostoli”) şi nu  şapte (ca în “cei şapte pitici”, mai ales că este vorba de o referinţă culturală germană)? Sau zece (ca în “zece negri mititei”), sau treisprezece (după unii, acesta este un număr norocos). Care este semnificaţia ezoterică a acestor cifre? Ce spun ele despre valoarea unei cărţi?
[15] Desigur, asta nu înseamnă că acțiunile de tip sindicalist nu sunt importante. Sunt foarte importante, numai că sunt absolut lipsite de succes dacă nu sunt însoțite de o restaurare a sensurilor. Societatea universitară cu răspundere limitată iese în evidenţă mai ales prin limitarea extremă a propriei răspunderi. Astfel, în practică, cele mai multe daune se produc din pricina atitudinilor şi normelor iraţionale. Ele trebuie să fie combătute de studenţi şi profesori împreună. Rolul luptei sindicale în Universitate este crucial atunci când se urmăreşte impunerea de noi forme de expropriere ori exploatare. Nu cred că este însă un scop în sine.
[16] Iată câteva idei. «Cum ar fi dacă la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială s-ar ţine piese de teatru pe teme sociale, şi, după aceea, studenţii să dezbată, sociologic vorbind, piesa? Cum ar fi dacă cei de la matematică ar picta numere şi nu ar mai fi aşa de „reali” şi seci – ci şi-ar căuta şi partea emotivă, artistică? Sau cei de la Litere să organizeze ateliere sau cursuri de critică literară? E momentul ca studentul să-şi revendice poziţia importantă pe care o are în cadrul Universităţii. Trebuie să zică „stop” la statutul pe care îl are, acela de a fi învăţat, specializat, individualizat specialmente pentru piaţa muncii, spre a fi doar o marfă, o resursă umană.»
Advertisements

Comments Off on Universitatea SRL