Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Mall Crăciun şi prietenii săi

Posted in Civice by Ovidiu on 26 December 2012
după 22 de ani

După 22 de ani…

Sărbătorile de iarnă s-au revărsat prin toate colţurile cât de cât încălzite ale societăţii româneşti, în ciuda zvonurilor glumețe despre sfârşitul lumii. Prin magazine, populaţia semi-îngheţată geme indiferent sub apăsarea colindelor. Oamenii nici nu mai au timp să se bucure că eternele colinde “ale lui Hruşcă”[i] au fost înlocuite de lălăieli corale anglo-saxone. Cei mai ciudaţi sunt cei care bântuie prin mall-uri. Privesc fix, cu ochii împăienjeniţi, ca nişte zombies care repetă pentru Apocalipsă. Obosesc, se împleticesc, se lovesc unul de altul, se uită în gol. Privești în stânga și în dreapta: produse pe rafturi, produse lângă rafturi, oameni-produs holbându-se la etichete, punând etichete, punând etichete unul altuia. Accept ideea că aşa acţionează un proces social impersonal, dar cum să tratezi lucrurile impersonal când ai de-a face cu oameni pe care alți oameni îi transformă în produse, în obiecte numai bune de împachetat în plastic? Nu, nimic nu se arată a fi întâmplător sau impersonal aici. Poate inconștient, dar nu impersonal.

La intrare te întâmpină un gardian de la firma de pază. Îți va înveli personal bunurile personale într-o pungă de plastic, un fel de ambalaj. De ce? De ce nu pot să-mi las lucrurile la păstrare undeva, sub cheie? Înțeleg perfect că ceea ce am s-ar putea amesteca cu ceea ce vreau să am, că mall-ul nu permite o asemenea ambiguitate promiscuă, că gardienii[ii] se tem ca eu să nu pretind că ceva din ceea ce mi-aș dori să am este al meu. Proprietatea cumpărătorului nu trebuie să aibă vreo atingere cu proprietatea vânzătorului. Separația ontologică în ordinea proprietății este regula de căpătâi a Capitalului. Orice confuzie se numește furt sau revoluţie. Dar de ce proprietatea mea nu poate intra în mall decât ambalată în plastic, la fel cum produsele intră în depozitele lui?

Răspunsul e simplu: pentru că mall-ul nu recunoaște un alt regim ontologic decât pe cel al produselor puse în vânzare – fie că sunt produse materiale, fie că sunt produse sociale – așa cum manager-ul ori lucrătorul corporatist îndoctrinat nu recunosc alt regim al relațiilor sociale în afară de cel economic. Procesul ne afectează pe toţi. Spunem că fiecare om are prețul lui, că fiecare dintre noi are o etichetă cu prețul pe ea. Punga de plastic este emblema universală al obiectivării. În timpul dictaturii comuniste simboliza contribuția colectivă impusă de stat la orice potențială achiziție. Toate pungile erau la fel și se găseau peste tot, la același preț. Atunci când a venit penuria, toate pungile de plastic au devenit inutile, ca și planificarea economică. Oricum se rupeau imediat, erau subţiri şi străvezii precum văzduhul. Oamenii au început să poarte sacoșe din material textil, își personalizau la maximum vânătoarea de magazine cu coadă. Întrebarea personală prin excelență devenise “unde e coadă?”. Unii etalau sacoșele cu mândrie, ca niște profesioniști ai foamei. Punga de plastic era disprețuită. Acum, în epoca mall-ului, punga de plastic poartă mesaje publicitare, te identifică drept cumpărător, uneori drept simpatizant al vreunui partid sau drept victimă ignorantă a acestuia. Ea înlătură suspiciunea că ai dori să atentezi la valoarea socială fundamentală: proprietatea privată. Dacă accepți ca gardianul să-ți ambaleze bunurile într-o folie de plastic, ca și cum ar fi proprietatea magazinului pe care îl vizitezi, aceasta arată că respecți principiile elementare ale economiei de piață: “toate obiectele sunt egale în faţa management-ului” şi „nimeni nu este mai presus de bani”.

Să presupunem că ai noroc. Atunci nici un responsabil de raft nu te întreabă dacă poate să te ajute cu ceva. “Pot să vă ajut?” Te aștepți să se întâmple, la fel cum te aștepți să fii țiuit aiurea de detectorul de hoți de la ieșire. Întrebarea aceasta mă pune mereu în dificultate, mi-a fost pusă chiar şi în librărie. Cum poţi să ajuţi un om care se uită galeş la cărţi? Nu are scăpare, este irecuperabil. Sau poate nici nu are nevoie de ajutor. Poate este agasat de monotonia colectivistă a automatismelor verbale de marketing cu sila. Poate o recomandare ar accepta cu bunăvoinţă, ar sta de vorbă puțin cu responsabilul de raft, l-ar întreba ce îi place mai mult la raftul lui etc. Dar asta presupune ca umanitatea să învingă propaganda corporatistă şi dogmele inepte pe care le cultivă congregația fanatică a “experților” în marketing. Dogmele acestea, pe care nici cei ce le bagă angajaților pe gât nu le pricep, multiplică fără sens comportamentul maşinal al paznicilor de consumatori. În cazul de faţă e vorba de angajaţii care (chipurile) te ademenesc cu tot felul de bunătăţi. În realitate, ei par mai mult colaboratorii fără viaţă cognitivă ai unui Moş Crăciun scrântit.

După ce ai terminat activitatea mai mult sau mai puţin plăcută de explorare ajungi la casă. Casa banilor, nu a ta. De fapt, “casa ta” este a băncii, pentru că tu nu ai plătit toate ratele, va fi a ta peste 20 de ani. O persoană indiferentă te salută doar după ce se uită să nu cumva să ieşi cu ceva în cărucior. Procedură de rutină impusă de management[iii], ca să nu plece vreun produs pe nesimţite. După aceea ieși în grabă. Ți se pare că ai scăpat.

E o iluzie, nu scapi chiar atât de ușor. Nu, libertatea de a fi o persoană este doar alegoria de Crăciun din magazinul cu jucării. La serviciu vei avea în curând epifania sărbătorească supremă, cum că întreaga ta existență are deasupra tavanul scheletic al unui hypermarket[iv] de proporții universale. Halucinație sau realitate, vei avea impresia că întâlnești oameni doar în subterane, underground. Un prieten îmi spunea că șefii din companie repetă la modul imbecilizant afirmația stupidă potrivit căreia “firma este o familie”. Mai mult, aceiași gardieni de personal se așteaptă ca de sărbători, în timpul lor liber, angajații să petreacă fericiți împreună, uitând de adevărata lor familie și de prieteni. Firma organizează pentru ei ceva special, o nemaipomenită ocazie festivă de comuniune sufletească. Acestor fanatici periculoşi nu le trece nici o clipă prin cap că angajații nu le aparțin cu întreaga lor viață. Dacă trăiesc cea mai mare parte a timpului nedormit la serviciu, nu înseamnă totuşi că serviciul este natura lor profundă și locul lor natural. Mă întreb dacă şefuleţii aceştia înfumuraţi sunt atât de ipocriți încât să considere că ei înșiși au o altă familie decât firma. Mă tem că sunt.

Desigur, așa ceva se întâmplă într-o companie modestă. Totalitarismul lui Mall Crăciun (ideologia mall-ului total) se manifestă diferit în cazul unei bănci. Mai ales că întreg universul cunoscut trece prin convulsii financiar-bancare ce îi îndeamnă moralizator pe toți săracii la austeritate. Chiar și în țările unde băncile nu sunt la tot pasul ca la noi, unde oamenii sunt prea nevolnici ca să aibă nevoie de economisire (să economiseşti de pe o zi pe alta, aşa cum trăieşti, e un non-sens), unde nimeni nu-ți impune să primești salariul pe card (pentru că nu ai salariu), lumea suferă din pricina afacerilor bancare scandaloase care au declanșat criza financiară. Mall Crăciun nu suferă deloc, se bucură împreună cu prietenii săi. Iată, un alt amic îmi povestea cum cutare bancă a organizat un team-building superficial şi fals, care costă cât un apartament de trei camere în centrul Bucureştilor, perfect renovat şi mobilat. În locul chermezei de firmă din frumoasa staţiune montană, nu mai bine făcea banca un gest de mare generozitate şi folosea acei bani drept cadou de Crăciun? Dar nu pentru angajaţi, în familie. I-ar fi putut da unuia dintre bunii rău platnici care şi-a pierdut slujba din pricina crizei financiare şi urmează să fie evacuat. La urma urmelor, în marketing există conceptul acela rafinat de “responsabilitate socială corporatistă”. Ce e mai responsabil decât să încerci să repari răul produs de profesiunea ta? Nu de tine, de prietenii tăi şi ai lui Mall Crăciun. Zic şi eu aşa… Nu ştiu, îmi imaginez. Ar fi putut să amâne evacuarea pentru mai multe familii. În fine, să zicem că nu evacuează oricum pe nimeni în toiul iernii (capitalismul a evoluat simţitor de la Charles Dickens încoace), atunci ar fi putut să refinanţeze mai ieftin nişte credite, ca şi cum ar fi fost un cadou, ar fi reuşit să facă nişte oameni fericiţi. Nu, au ales să-i facă pe proprii angajaţi puţin mai plictisiţi, în cel mai bun caz puţin mai înfumuraţi: au făcut un team-building. Au clădit echipa, au pus o friptură bună la temelie. Indicatorii de marketing vor urca până la cer. Dacă ar fi făcut altfel, şi-ar fi negat misiunea providenţială, aceea pentru care băncile nu sunt “lăsate să cadă” de către stat. Aceeaşi pentru care salariaţii debitori sunt lăsaţi să se prăbuşească la pământ.

Vom ajunge din nou prin magazine. Poate angajatul acesta să ne ajute cu ceva? Nu, pentru că nu este o persoană. Nu vorbește ca o persoană, nu privește ca la o persoană. Nu poate ajuta pe nimeni.

Iaşi

21 decembrie 2012

.

.

.

.


[i] Eternitatea s-a născut la sat, dar a făcut carieră la oraș.

[ii] Aici nu mă refer doar la angajaţii firmelor de pază.

[iii] Management–ul e ceva în legătură cu marketing-ul, sau așa ceva. Uneori este sinonim cu Conducerea.

[iv] Cine profită de pe urma lui trebuie să fie cu adevărat un fel de Dumnezeu.

Advertisements

Comments Off on Mall Crăciun şi prietenii săi