Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Pero nada en Rumanía es predecible

Posted in Civice by Ovidiu on 6 November 2012

Totuși nimic în România nu este predictibil. Cuvintele redactorului de la El Mundo, mai ales dacă le scoți din contextul eronat în care sunt puse, rezumă impresia generală pe care o lasă politica românească după 2004. Înainte de victoria prezidențială[1] a Alianței “Dreptate și Adevăr” predictibilitatea nu fusese alungată de tot de pe eșichierul alb-negru al maniheismului postcomunist. Nuanțele de gri erau greu de găsit. Lupta dintre forțele răului (“comuniștii”) și partidele istorice, numite curtenitor “opoziția democratică” chiar și după ce au avut ocazia să-și dovedească aplecarea spre corupție și incompetența guvernamentală în legislatura 1996-2000[2], era ceva sigur. PNL și PD își făceau atunci un titlu de glorie din a nu colabora cu “comuniștii”. Majoritățile electorale erau cât de cât explicabile. Puterea minorităților parlamentare de șantaj nu era atât de mare. Trusturile de presă nu se transformaseră încă în simple aparate propagandistice de scandal.

După 2004 lucrurile stau cu totul altfel. În România, grădina deliciilor crizei, excomuniștii reformiști (PD) au devenit populiști neoconservatori, beneficiind de sprijinul unei birocrații intelectuale cu capitalismul libertarian în brațe și burta plină, o adevărată “intelighenție” dependentă ce reproduce mental utopia comunistă, dar pe dos. Excomuniștii moderați (PSD), prea autoritari în trecut, hotărâți să prezinte occidentului o imagine europenistă, au uitat de baza electorală oropsită și obidită, de prostime. Începuseră să poftească la profiturile intelectuale ale “celei de-a treia căi”. Dar și la cele materiale. Privatizările sunt afaceri bănoase, iar dacă ai și o justificare ideologică pentru asta e perfect. Liberalii au uitat de istorie, nu prea făcuseră parale pe seama ei. Au ales să privească spre viitor, adică încotro se uitau Relu Fenechiu și miniștrii lui. Excomuniștii naționaliști (PRM) au decăzut pe măsură ce starea de sănătate a mentorului lor s-a înrăutățit. Chiar și partidul guvernamental prin excelență, UDMR, s-a văzut amenințat de competitori mai “maghiari” decât el. Nu se mai înțelege om cu om. Nici nu mai știi cum a ajuns Andrei Marga comunist după ce a fost reformator aproape funerian la Ministerul Învățământului. Sau cum a ajuns Traian Băsescu “proiectul” lui Vladimir Tismăneanu, după ce anterior a fost FSN-ist pe la Ministerul Transporturilor.

Afirmațiile lui Crin Antonescu despre apropierea de EPP exprimă același spirit. Impredictibilitatea este calitatea politică prin excelență, fie că ești cârmaciul mândrei corăbii, fie că te mulțumești să pescuiești în ape tulburi, așteptând să-ți vină rândul la somn în cabina de căpitan. Numai ce s-au răcit scaunele pe care au șezut membrii de vază ai Partidului European al Poporului (European People’s Party) la București și liber-schimbiștii deja fantasmează. “Ne simțim foarte bine în grupul liberal, am avut întotdeauna parte de sprijinul colegilor noștri, dar pe de altă parte ne uităm cu interes la PPE, pentru că în ceea ce privește programul politic, acesta are multe similitudini cu al nostru. Partidul National Liberal din România se află mai la dreapta față de liberalii europeni în general. Există o importantă componentă conservatoare care ne situează aproape de PPE” citesc pe HotNews. Verific articolul din El Mundo. Da, așa e, susținerea lui Traian Băsescu de către EPP apare în spusele lui Crin Antonescu ca o greșeală scuzabilă, de vreme ce partidul populiștilor europeni este un aliat ideal din punct de vedere ideologic. Nu și-au dat seama de fapt pe cine trebuie să sprijine în România. PNL are și el niște servicii de oferit.

Situația îmi amintește de un alt moment epocal din evoluția sistemului politic românesc. Din fericire nu sunt singurul neatins de amnezie, boala de tinerețe a noului conservatorism românesc. Am găsit și un articol de ziar despre acele vremuri, un articol apărut în 2011, se numește «Cum şi-au descoperit brusc PD, PC şi PRM, convingerile “populare”». Pe scurt, în preajma lui 2004 (să nu uităm că finalizarea negocierilor de aderare se datorează în cea mai mare parte guvernului condus de Adrian Năstase), anticiparea dobândirii de către România a statutului de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene a determinat încheierea unui ciclu politic major. Principalele forțe politice postcomuniste au simțit nevoia reconsiderării propriilor strategii. În timp ce Partidul Social Democrat (PSD) încerca să probeze desprinderea totală de trecutul comunist prin numirea unei conduceri ce se îndepărta de Ion Iliescu, alte partide ce păstrau încă, în grade diferite este adevărat, moştenirea politică a lui Nicolae Ceaușescu au căutat grăbite, împotriva oricărei constrângeri ideologice, să obțină afilierea la Partidul European al Poporului. PNȚCD a inițiat curentul. În cazul lor era un fapt absolut legitim, logic, predictibil. Când Partidul Umanist al lui Dan Voiculescu a devenit Partidul Conservator, cu intenția de a participa la “reîntregirea familiei” de dreapta europene, parcă ceva nu era chiar în regulă. Când PRM a venit și el cu aceleași intenții, numindu-se pasager “Partidul Popular România Mare”, era limpede că s-a sărit peste cal. Dar cea mai surprinzătoare a fost solicitarea de afiliere venită din partea Partidului Democrat (PD), anterior membru al Internaționalei Socialiste. Partidul European al Poporului nu putea să refuze asta. Parcă ar fi știut că o adevărată pleiadă de intelectuali își așteaptă idolul modernist și europenist. Dar e limpede că era interesat doar de colaborarea cu partidul prezidențial.

Asta înseamnă că instinctele conservatoare ale liberalilor români s-au trezit cam târziu. Vorbele lui Crin Antonescu nu sunt totuși zadarnice. Ele arată asemănarea dintre PNL și PDL. Explică absența liberalismului politic din practica Partidului Național Liberal și atracția utopiștilor libertarieni față de Partidul Democrat Liberal, unul mult mai receptiv la complicațiile lor intelectuale decât PNL. Nu în ultimul rând, asta explică de ce Puiu Hașotti simțea nevoia să apere ordinea în modul cel mai “de dreapta” cu putință pe parcursul întâlnirii oficialilor NATO de la București, închizându-le gura potențialilor demonstranți înainte măcar să apuce să strige vreun slogan anti-NATO. Puiu Hașotti, un specialist în cultură am impresia, spunea atunci, în 2008, că “în cazuri cu totul speciale, ar fi poate mai bine să facem o eventuală nedreptate decât să îngăduim o clară dezordine, o evidentă dezordine”. Eventualele nedreptăți s-au ținut lanț. Ce vreți mai evident conservator decât asta? Mai trebuie să vorbim despre mioare și ciobani tradiționaliști? Nu cred.

În concluzie: asta avem, cu asta evoluăm. Etichetele ideologice nu sunt de prisos, nu sunt nesemnificative, ele spun multe despre intențiile, interesele și identitatea partidelor din România. Dar, atunci când sunt luate drept repere politice cu veleități doctrinare de către mandarini și de către corifeii birocrației intelectuale, ele arată adevărata proporție a farsei. Intelectualii instituționalizați nu pot fi atât de naivi încât să nu vadă lucrurile astea. Spiritele independente nu pot spera să fie auzite în astfel de partide. Interesele meschine contează mai mult decât elaborările doctrinare. Nu văd nici un crez autentic care să-i lege pe intelectualii de dreapta de Roberta Anastase sau Puiu Hașotti. În același timp, nu sper că stânga guvernamentală va asculta vocea puținilor intelectuali de stânga doar pentru că a primit lovituri dureroase de la “Băsescu al intelectualilor”. Independența și reflecția critică nu par să fie valorile cele mai de preț în spațiul carpato-danubiano-pontic, chiar și atunci când e disperată nevoie de ele. Laissez faire, laissez passer… merge orice.


[1] Majoritatea parlamentară a alianței DA s-a născut cu mare dificultate după eșecul în alegerile parlamentare. Doar intervenția președintelui și “soluția imorală” (pactul cu Dan Voiculescu) au făcut ca guvernarea să fie adjudecată de oponenții PSD.
[2] Cu toate incoerențele ei politice, disponibilizările, falimentele, împrumuturile externe, plus mineriada din 1999.
Advertisements

Comments Off on Pero nada en Rumanía es predecible