Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

„Mai multă Europă”, mai puțină solidaritate. Cum s-a mutat periferia Uniunii Europene în centru

Posted in Civice by Ovidiu on 21 October 2012

De prin http://www.criticatac.ro/

În sfârșit, ”loviturile de stat” și „războaiele civile” nu mai monopolizează agenda politică. Am trecut la alte scandaluri, mai dureroase. Meritul îi aparține lui Dan Diaconescu. După ce protestele salariaților nesalarizați au început, în ciuda faimei proaste pe care o are, el era singurul care insista să prezinte cu lux de amănunte, pe măsura importanței ei, problema socială amorsată la Oltchim.

Asta se întâmpla atunci când televiziunile de știri „serioase”, cele ce se laudă cu aparenta lor onorabilitate, își câștigau audiența în talk-show-uri propagandistice derizorii. Nici Dan Diaconescu nu poate fi suspectat de sinceritate, dar măcar înțelege ce e cu adevărat important. OTV, televiziunea lui, e o oglindă în care nu trebuie să ne fie rușine să ne uităm. Trebuie să vedem undeva în ce hal am ajuns.  Programul realismului de tip balzacian ce a dat naștere „Comediei umane” nu e chiar așa de departe de felul în care funcționează Oglinda TV. Să îi aplicăm cunoscuta explicație a lui Stendhal din „Roșu și negru” despre  romanul realist − cea care îl compară tocmai cu oglinda purtată de cineva prin mulțime. Se potrivește. Doar că oglinda lui Dan Diaconescu nu are cum să arate cerul albastru, ci numai noroi. El nu poartă oglinda, precum romancierul, în spinare, ci în portbagajul întredeschis al unei mașini de lux din care claxonează enervant, împroșcând în stânga și în dreapta. Ce se reflectă „pe sticlă” e totuși ceea ce vezi în jurul tău. E mult mai probabil să ai de-a face cu realitatea de la OTV atunci când te urci în tramvai, decât să miroși aroma parfumului Lolita Lempicka au Masculin.

De aceea cred că Dan Diaconescu este mult subestimat, atât de confrați, cât și de politicieni. Jurnalismul lui nu se rezumă la un spectacol de circ. Pretențiile lui politice, deși dubioase, nu sunt absurde sau nemaivăzute. Stilul de televiziune comercial valorificat de Silvio Berlusconi în Italia la sfârșitul anilor `70, modificând ce e de modificat în context, nu era mai de soi. Și iată că el a ajuns la un moment dat un lider marcant al dreptei europene. În fine, în privatizarea senzațională de la Oltchim eu am văzut nu numai spectacolul transparenței până la nuditate, instrument prețios de analiză sociologică dacă reușești să-l suporți, ci și modul în care statul român înstrăinează bunurile publice, luând decizii mai iraționale decât emisiunile OTV.

Subiectul la care mă voi opri nu atinge însă decât în treacăt tema privatizării televizate a Oltchim, ea necesită o analiză detaliată de politică publică. Ar fi grozav să examinăm în detaliu nu numai cum a fost organizată licitația de către funcționarii prețioși din „Ministerul Economiei, Comerțului și Mediului de Afaceri”, lăsați pe acolo de prea-capitalistele guverne precedente ca să aibă grijă de consignația cu active ale statului. Socotesc că e fascinantă priceperea cu care, anterior privatizării, s-a hotărât privatizarea procedurii de privatizare. Consultanța primită contra cost de la compania americană PricewaterhouseCoopers (PWC) trebuia, mă gândesc eu, să suplinească lipsa de competență economico-juridică a celor mai buni specialiști români selecționați de Emil Boc. Dar mă întreb cum și-au dat seama oamenii aceia că sunt incompetenți… de vreme ce erau incompetenți. Poate că s-a privatizat și privatizarea privatizării, cine știe… Și tot așa, într-un regressus ad infinitum pe care numai teologii de dreapta îl pot desluși. Curat regres, curat la infinit!

Mă voi referi în câteva cuvinte doar la conexiunile europene ale fascinantei „lovituri de stat constituționale” – cum îi spune Iulia Motoc, amestecând utilizarea improprie a limbii române cu aplicarea inadecvată a unui termen metaforic din jargonul științific politico-juridic.[i] Deoarece am trecut brusc de la propaganda politicianistă fără sens la propaganda politicianistă pe teme practice importante, există riscul să uităm repede aventurile din vară, fără să fi tras concluziile absolut necesare. Printre ele, una este de neevitat: România a devenit deodată buricul Uniunii Europene.

Dacă studiai în urmă cu câțiva ani literatura despre „deficitul democratic” al Uniunii Europene[ii], ai fi observat incapacitatea grupurilor parlamentare continentale de a forma autentice partide transnaționale, orice ar însemna asta. Socialiștii aveau un avantaj comparativ, datorită tradiției internaționaliste. Dar focalizarea discursului și intereselor partizane la nivel european se dovedea insuficientă.

Iată că acest deficit politic, pe măsură ce deficitele bugetare au crescut, tocmai a fost acoperit. Creștin-democrații au luat-o frumușel înaintea social-democraților și competiția partizană la nivelul Uniunii are un nou model: democrația românească.

Am avut și noi un amestec în asta. Franța tocmai începuse să conteste – prin rezultatul votului în alegerile prezidenţiale – ideologia austerității pe care o promovează puternicii Europei pentru a se debarasa de problemele zonei monetare comune. Amenințarea protestelor de stradă îndărătnice ale leneșilor[iii] greci și spanioli nu trecuse. Era nevoie de un gest exemplar de autoritate. Guvernul format de social-democrați la București părea să consolideze noua tendință, firească de altfel. Erorile alianței dintre PSD și foștii lui adversari (unul dintre ei, Partidul Conservator, având o lungă istorie de trădări politice) au venit ca o ocazie perfectă de a testa coerența ideologico-pragmatică a Partidului European al Poporului – prefer această traducere a numelui European People’s Party (EPP), mai fidelă lingvistic și mai adecvată politic decât traducerea fardată: Partidul Popularilor Europeni.[iv]

Ungaria era o problemă politică serioasă deja, dându-le popularilor europeni arama pe față. Familia politică număra destule oi negre. A venit și țapul ispășitor. Dar nu unul din interior, ci unul adoptat, social-democrat-liberal-(pseudo)conservator.[v] Scena e simplă. Dacă Ungaria răspunde cu arțag recomandărilor Comisiei, de ce să nu presupunem că și România face la fel. Occidentalii nu cunosc obediența exemplară a politicienilor români. După aceea îi punem la punct. Ce mi-e Bucharest, ce mi-e Budapest? Ce mi-e Victor Ponta, ce mi-e Victor Orban?[vi] Nu e necesar să dezvolt detaliile acestei comparații eronate aici, nici să tratez chestiunea malformațiilor ideologizante ce afectează elita intelectuală cu aspirații birocratice, actor determinant în formularea stratagemei. Perspectiva în care aceasta pune starea de fapt din România are prioritate.

România este acum trofeul Partidului European al Poporului și, indirect, o justificare a tendințelor autoritare manifestate la nivelul Comisiei. Dovada tangibilă pentru ideea că periferia s-a mutat în centru – și asta la scară continentală – se va perinda sub ochii bucureştenilor în zilele următoare. Congresul populiștilor europeni se va ține în România pe 17-18 octombrie. Angela Merkel, Donald Tusk, Jean-Claude Juncker, Antonis Samaras, Jose Manuel Barroso si Herman Van Rompuy se numără printre invitați. Vine și Mihai Răzvan Ungureanu. Social-democrații europeni ar fi vrut să combată și ei la București, căci elita politică românească e pe picior mare. Când pe dreptul, când pe stângul.[vii] Dar cum stângul s-a împiedicat rău de tot, n-au avut încotro și s-au retras în semn de înfrângere.

Însemnătatea evenimentului nu este neglijabilă. Faptul că oficialii Comisiei au asimilat conștiincios vocabularul predat de Monica Macovei – întruchiparea justiției populare care lovește orbecăind în toate părțile, când cu sabia, când cu balanța – e un fleac. Că executivul Uniunii abordează relația cu un stat membru ca și cum Guvernul și Parlamentul acestuia i-ar fi subordonate e ceva, dar nu atât cât să arate ce importantă a devenit lupta politică din România pentru strategia electorală a populiștilor europeni. Practic, competiția politică europeană pentru alegerile din 2014 va fi lansată la București. În afară de rezoluțiile despre economia socială de piață și diverse politici sociale – pe care „intelectualii de dreapta” români, mai catolici decât Papa, ar trebui să le citească consternați – congresul are pe ordinea de zi stabilirea candidatului EPP pentru funcția de președinte al Comisiei Europene.

Victoria închipuită împotriva stângii din Europa și împotriva sărăcimii din România a fost una larg recunoscută. Ea are și resorturi psihanalizabile, căci birocrații Comisiei știu că sunt responsabili pentru prezența imigranților în comunitățile lor și simt nevoia, în mod inconștient, să dea satisfacție instinctelor xenofobe de acasă. Chiar dacă nu e așa, se vede treaba că oricum este mai profitabil să expulzezi decât să investești în dezvoltarea statelor devastate de la marginea viitoarei federații. Mai ales că imigranții români sunt fie prea buni, fie prea răi, ceea ce îi face deosebit de periculoși în imaginarul popular comunitar.

Mesajul EPP este puternic. Deoarece mecanismele instituționale ale Uniunii Europene au vicii evidente, este necesar să avansăm pe calea federalistă, este necesar ca liderii statelor puternice din Europa să-și asume rolul conducător și să mențină ordinea. Pe scurt, „mai multă Europă”, mai puțină solidaritate. Nu e de mirare că Uniunea Europeană a primit premiul Nobel pentru pace[viii] după ce ne-a scos din „războiul civil” în care ne băgaseră comuniștii.

O singură întrebare rămâne. De ce nu face parte Partidul Poporului – Dan Diaconescu din Partidul European al Poporului? Sau face parte?


[i] Încercarea de a evita controlul de constituţionalitate exercitat de Curte nu poate fi calificată drept o „lovitură de stat de tip constituţional” (ca să traducem ca non-oximoronic, ca nişte oameni de ştiinţă ce ne pretindem), nu este un lucru neobişnuit în practica acestor instituţii. Răspunsul la astfel de conflicte de ordin constituţional nu este însă niciodată un strigăt de ajutor adresat prin intermediul comunicatelor de presă panicarde puterilor suverane externe. O decizie fermă ar fi fost suficientă. Atunci ar fi fost clar dacă majoritatea parlamentară doreşte să asasineze curtea ori o lasă să „supravieţuiască”. Dar magistraţii asistenţi, cei care poartă povara responsabilităţii pe acolo din ce înţeleg eu dintr-un interviu de excepţie al Iuliei Motoc la B1TV, nu le pot face chiar pe toate. Oricum, sintagma pomenită mai sus ne pune în rând cu lumea, „într-o companie selectă” amintind de state precum Senegal ori Gambia, dar așează și pe judecătorii constituționali la înălțimea demnității lor. În locul bazaconiilor emise de unii dintre aceștia prefer studiile de drept constituțional ale unor juriști care cunosc mai bine România și sistemul judiciar românesc, spre exemplu articolul de o limpezime magistrală publicat de profesorul Viorel Mihai Ciobanu pe subiectul obstrucționării justiției, o argumentație ce expune pe larg cele mai presante probleme juridice pe care intervențiile politice inepte le generează.

[ii] Euro-optimismul înnăscut al românilor i-a împiedicat pe mulți să afle măcar de această temă, darămite să o trateze, dar acum o simțim pe pielea noastră cu toții.

[iii] Se zice că atunci când noi mergem la întins mâna, nu la muncă, meridionalii stau cu burta la soare. Ce ignoră partizanii europeni ai politicilor de austeritate care înlocuiesc acum politicile de favorizare a creșterii economice este faptul că, spre deosebire de greci, spanioli și italieni, românii o cunosc deja pe sora mai mare a austerității: pauperitatea. Românii și-ar dori austeritatea din Germania, Spania, Italia sau Grecia, dar austeritatea pe care le-o impun reprezentanții lor este altceva, este o formă avansată de degradare socială ce îi condamnă la suferință.

[iv] Nu cred că Popularii europeni sunt mai populari decât Traian Băsescu, anume mai populiști. Dacă vi se pare nu am dreptate atunci când folosesc acest termen (populism) vă voi oferi două-trei amănunte istorice. Asta și pentru a clarifica o confuzie de termeni direct implicată în comparația falacioasă, probabil rău intenționată de vreme ce deosebirile sunt uriașe, dintre cazul Ungariei și cel al României. Cuvântul populism are două sensuri majore. Cel comun este și cel mai des utilizat: populismul este apelul la popularitate, la simpatia poporului, e o lingușire promiscuă a mulțimii. Al doilea sens trimite la o familie de partide anume, cea a dreptei populare, o familie politică ce promovează drept ideologie o specie de conservatorism non-aristocratic, un fel de conservatorism pentru fiecine. Deși în Statele Unite o astfel de mișcare politică este asociată mai curând cu stânga politică (spectrul ideologic american este intraductibil în termenii politicii europene), în Europa populismul este strâns legat de apariția partidelor creștin-democrate. Asta încă din 1919, când Don Luigi Sturzo inventa creștinismul de partid cu al său Partito Popolare Italiano.

[v] Nota bene! Avem de-a face aici cu populiști în sens larg, cu speculatori ai voinței populare ușor de înșelat. Mai întâi populiștii din Partidul European al Poporului, speculând xenofobia occidentalilor care se văd lipsiți de ziduri în fața hoardelor de migratori din Răsărit – că sunt nomazi, că sunt salariați alungați din fabrici puțin contează. Mai apoi populiștii maghiari naționaliști, care nu se lasă călcați pe bătături de Fondul Monetar European și ignoră Comisia Europeană. La fundul grămezii populiștii români. Ei promit că, dacă totul merge bine, românii nu vor mai fi izgoniți din propria țară de elitiștii lor conducători.

[vi] Vicepreședinte al Partidului European al Poporului.

[vii] Când în aer, precum guvernatorul BNR, în levitație tehnocratică. Invitându-i la București pe vestitorii apocalipsei din „Clubul de la Roma” (putea Mugur Isărescu să se lase mai prejos decât ceilalți puternici ai locului?), guvernatorul BNR a ținut să le modereze afirmațiile cam „stângiste” cu niscaiva poncife friedmaniene.

[viii] Banii din premiu vor fi alocați pentru dotarea scutierilor cu buchete de garoafe, sub rezerva condiției de a le folosi doar în scop de autoapărare.

Advertisements

Comments Off on „Mai multă Europă”, mai puțină solidaritate. Cum s-a mutat periferia Uniunii Europene în centru