Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Fără ură și părtinire

Posted in Civice by Ovidiu on 2 July 2012

Acum că Adrian Năstase nu mai pune în pericol egalitatea în fața legii relaxându-se impertinent, în libertate, într-un pat de spital, am curajul să scriu câteva rânduri despre învățămintele situației. Țin să declar de la bun început, ca să nu devin victima proceselor de intenție, că nu prea îi înțeleg pe oamenii bogați, nu reușesc de cele mai multe ori să-i compătimesc, că pe Adrian Năstase nu prea am motive să-l admir. Pe social-democrații care trăiesc ca niște burghezi (sau, dacă sunt “mai de la țară”, ca niște baroni locali), se îmbracă scump și își suflecă mânecile doar la ocazii propagandistice, îi consider ipocriți. Dacă provin din tânăra elită de partid și de stat din anii ’80, atunci aproape că îi detest. Și nu fac discriminări ideologice atunci când vine vorba de ipocrizia politică. Criticii comunismului defunct care se comportă ca niște activiști ai PCR nu merită mai mult. Doresc să spun însă ceva despre noi, oamenii simpli, nu despre ei, sperând că mă voi elibera de spaimele pe care mi le-a provocat spectacolul public din ultimele săptămâni[i].

N-am mai asistat de mult timp la o asemenea revărsare irațională de umori. M-am simțit din nou, la fel ca în primii ani după 1989, în mijlocul unei agitații bezmetice, plină de ură și părtinire, capabilă să te facă să ignori în mod sistematic evidențele importante și să refuzi orice dialog. Se pare că sunt foarte puțini cei doritori să nu se lase purtați de strigătele furioase ale agitatorilor celor două tabere aflate în confruntare deschisă. Sub bagheta Președintelui României conflictul politic intern capătă din nou accente paroxistice.

Faptul acesta mă face să mă gândesc la două concluzii majore. Prima e aceea că este aproape imposibil acum, chiar dacă ești o persoană de bună credință, să mai găsești puncte de vedere echilibrate în discursul mediilor de informare în masă dominante, o prezentare lucidă a problemelor publice, măcar perspective concurente cât de cât compatibile. Ar trebui să devenim cu toții jurnaliști sau jurnaliști de investigație ca să avem la dispoziție o minimă cantitate de informație primară, fără întreg balastul de interpretări partizane sfruntate. Vocea opiniei publice e caraghioasă și incoerentă. Iar dacă sursele alternative de informare se transformă în surse alternative de invective, ne va fi greu ca în aceste momente critice – când opiniile de extremă dreaptă se răspândesc pe nesimțite, când Uniunea Europeană dă impresia că nu este aptă să gestioneze dificultățile economice regionale – să facem față incertitudinii pe care o aduce viitorul acestui stat sălbăticit, zdruncinat de politica bulversant ultra-conflictuală a ultimilor ani. Când ne vom aminti din nou de buget, de datoriile la bănci, de copilul din “anul pregătitor” și de medicamentele dispărute din farmacii va fi din nou prea târziu.

O a doua concluzie confirmă indirect singura definiție pragmatică a democrației pe care o consider adecvată experienței politice postrevoluționare în România. Democrația este răgazul de care se bucură cetățenii atunci când partidele nu simulează lupta politică. Sancționarea abuzurilor și a acțiunilor administrative ilegale vine abia atunci când înlocuirea guvernelor duce la răzbunări și represalii. Altfel, indiferent cine este posesorul vremelnic al puterii, pactul partitocratic național generează samavolnicie, silă, abuz, nedreptate. Iar de pe urma acestora au de suferit doar cetățenii de rând, lipsiți de doctorate, deposedați de opinii, neajutorați în fața mecanismelor inexorabile ale exploatării, menținuți în stadiul de “prostime”. Oamenii de afaceri sunt mai dependenți de bunăvoința politicienilor decât de fluctuațiile cursului valutar. Statul român folosește sume apreciabile pentru a întreține serviciile secrete, jandarmeria, poliția, nu și sănătatea sau educația publică. Sistemul judiciar se pune încă la dispoziția executivului, la fel ca și comisiile de savanți de pe lângă Ministerul Științei. În cele din urmă, până și elita intelectuală conformistă, majoritară prin definiție, a găsit căile cele mai profitabile de colaborare cu puterea politică.

Acum cuțitul s-a înfipt în ușă. Nu mai e cale de întoarcere. Noua putere, în cazul în care va fi putere, nu are cum să rămână complezentă. Vom avea certitudinea – cel puțin în viitorul apropiat – că sentimentul de impunitate al răufăcătorilor pasionați de politică va dispărea[ii]. Nimeni nu mai e atât de naiv încât să creadă în independența instituțiilor judiciare. Judecătorii care nu se consideră simpli funcționari ai statului sunt independenți, asta e limpede. Poate că și despre unii procurori sinucigași se poate spune același lucru. Cei mai lipsiți de judecată dintre ei se simt în măsură să-și tranzacționeze independența la prețul pieței. Dar instituțiile judiciare nu sunt independente. În schimb, vom avea ocazia să vedem cum corupția politică și abuzul împotriva intereselor publice se vor pondera. De ce? De frica represaliilor.

La toate acestea se poate adăuga o reflecție de ordin moral. Opinia publică românească – chiar și la înălțimile eterate pe unde se plimbă nasurile elitei intelectuale  de paradă – a fost copleșită de o foarte nefastă mentalitate inchizitorială. Gândim natura umană în termenii scenariilor de film de proastă calitate, în care personajele negative sunt perfect coerente în josnicia lor, incapabile de vreun gest demn. Am ajuns să dăm crezare doar judecăților maniheiste, fiind obsedați de pasiuni oarbe, de satisfacția dionisiacă a răzbunării crude. Iar aici depășim cu ușurință orice limită a decenței. La drept vorbind, nu trebuie să ne amintim de Adrian Năstase doar ca de cel ce a asigurat pe întreaga perioadă a legislaturii 2000-2004 o politică guvernamentală competentă, capabilă să susțină creșterea economică și definitivarea negocierilor de aderare la Uniunea Europeană. Tot el a patronat, din înaltul aroganței lui, rețelele clientelare ale vremii. Tot el a făcut nenumărate concesii baronilor locali. Nici membrii PSD nu prea au pentru ce să-i mulţumească. Cine a țesut întreaga plasă de intrigi interne care au culminat cu pensionarea politică anticipată a lui Ion Iliescu și promovarea echipei lui Mircea Geoană – o schimbare cu consecințe aproape fatale pentru un partid ce a beneficiat în ultimii ani de cel mai mare capital electoral neutilizat? Dar de la aceste constatări până la hărțuirea familiei deținutului în numele dreptății e o distanță măricică, pe care destui concetățeni au parcurs-o printr-o singură săritură peste cal. Noua Europă a crizelor și Noua Republică a fanatismului s-au întâlnit sub auspicii deplorabile.


[i] De asemenea, nu știu de ce, simt nevoia să vă previn că sunt un “negustor de idei” cinstit. Sunt sigur că nu am ajuns colonel (nici măcar fără să-mi dau seama sau împotriva voinței mele), că nu sunt un războinic al luminii sau vreun pasionat de științele militare, că ceea ce vreau să vă spun e rodul propriilor reflecții, nu al plagiatului, că textul de față nu e o copie imperfectă după prejudecățile sau opiniile altora.

[ii] E vorba, este adevărat, de un proces de durată și încă șubred. Atât timp cât atacurile iuți la adresa USL determină creșterea coeziunii în cadrul alianței, o parte din pactul partitocratic rămâne intact iar partidele succesoare ale alianței “Dreptate și Adevăr” dețin încă un avantaj considerabil față de PSD.

Advertisements

Comments Off on Fără ură și părtinire