Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

ACTA obscura. Tratate, afaceri şi contrafaceri globale

Posted in Civice by Ovidiu on 13 February 2012

Un articol cuprinzător despre contrafacerile pe care le promovează ACTA. Publicat în CriticAtac.

Nu va dura mult până când indignarea pe care a generat-o ACTA va fi înlocuită în presă de mari campanii de informare bine plătite care vor demonstra că e vorba de o acţiune internaţională benefică, ce urmăreşte să-i apere pe consumatori. Iar guvernele îşi vor vedea de treaba lor. Semnarea ACTA a generat foarte rapid valuri de proteste online în ţările Uniunii Europene. Post factum, este adevărat, dar imediat, aproape fără nici o întârziere. Lucrul acesta este în sine un progres uimitor în lupta cu contrafacerile juridice de tipul ACTA. De ce? Pentru că ACTA este unul dintre cele mai obscure acorduri internaţionale printre cele ce pot influenţa funcţionarea reţelelor globale de telecomunicaţii şi utilizarea liberă a calculatoarelor personale. Dar şi fiindcă interesul faţă de prevederile unui astfel de  document implică o preocupare serioasă pentru subiecte juridice, politice ori tehnice destul de complicate. Indiferent care sunt motivele pentru care publicul conectat din România a reacţionat atât de rapid (boicotul SOPA, iarna, protestele din Piaţa Universităţii, prezenţa pe Facebook sau eforturile făcute de activiştii polonezi pe frontul luptei pentru libertăţile digitale indispensabile) faptul este încurajator. Şi mai încurajator este să vezi că societatea civilă românească a ajuns la un grad de maturitate care îi permite să intervină în astfel de situaţii prin intermediul unor asociaţii specializate, precum Asociaţia pentru Tehnologie şi Internet (APTI).

Nu e puţin lucru să-ţi înţelegi propriile interese în vremurile noastre. Iar opinia publică este adesea deplorabil de puţin preocupată de subiectele complicate care afectează direct, palpabil, viaţa tuturor. Subiectele complicate sunt pentru „experţi”. Subiectele simple, pe care le tratezi de preferat fluturându-ţi triumfător „părerea”, sunt pentru „mase”. Deoarece capacitatea de informare/deformare a mijloacelor de comunicare în masă (aici includ şi Internet-ul) a crescut enorm în ultimii ani, dar capacitatea de formare intelectuală a „societăţii informaţionale” a scăzut pe măsură, e din ce în ce mai greu să găseşti oameni care să scape de vraja ficţiunilor conceptuale frumos împodobite, de plăsmuirile şi măsluirile pe care vorbirea oficială le inoculează prin mari campanii de vaccinare împotriva gândirii critice. Deşi cam toată lumea îşi dă seama spontan, intuitiv, despre ce e vorba. Ba cred chiar că ingenuitatea omului de rând îl face mai puţin vulnerabil la ideologia capitalismului cultural oligarhic în comparaţie cu „expertul” mediu. E foarte dificil să-i dovedeşti unei gospodine că băieţelul de 13 ani al vecinului este un infractor periculos deoarece a postat pe Youtube un episod din serialul de desene animate preferat. Degeaba o să-i vorbeşti despre „dreptul de proprietate intelectuală”, despre caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii private. Degeaba ai să-i explici că „furtul intelectual” produce aceleaşi prejudicii ca şi furtul de bunuri materiale, că nu i-ar conveni ca cineva să-i ia schiţele cu modelele de macramé, să le copieze şi să le dea la tot cartierul, că răspândirea neautorizată de desene animate este interzisă de lege, etc. Va simţi că ceva nu e în regulă, va simţi că e o nedreptate grosolană la mijloc.

Pe expert nici nu va trebui să încerci să-l convingi. Deja crede că „expertiza” lui depinde de „dreptul de proprietate intelectuală”, că valoarea lui stă în faptul că îi poate împiedica pe alţii să ştie ce ştie el, că orice derogare l-ar priva de roadele muncii.

Tocmai pentru că este vorba de un subiect complicat, voi specifica de la bun început de ce consider că reglementările referitoare la drepturile de copiere şi drepturile de autor, aşa cum sunt reconfigurate prin intermediul iniţiativelor de tipul ACTA, în loc să împiedice contrafacerile, reprezintă ele însele o contrafacere. Pe scurt, este vorba de o încercare deliberată de a include o multitudine de fapte diverse – cu semnificaţie şi consecinţe extrem de diferite – într-o categorie generică. Ele sunt puse sub incidenţa aceloraşi reguli legislative, în numele unor interese comerciale meschine, împotriva interesului public şi împotriva cunoaşterii.

Când ne referim la bunurile intangibile, la valorile intelectuale, trebuie să cântărim cu atenţie în ce măsură pot fi ataşate exclusiv unui individ şi care este contribuţia comunităţii. Copierea unei schiţe tehnice nu echivalează cu copierea unei reţete de bucătărie sau cu memorarea şi recitarea unui poem. Copierea unui circuit integrat nu echivalează cu copierea unui fişier de tip mp3. Utilizarea unei mărci comerciale fără încuviinţarea posesorului ei nu poate fi tratată în acelaşi mod ca utilizarea unei formule matematice fără acordul celui care a descoperit-o. Protecţia creaţiei şi a muncii intelectuale, este, fără îndoială, o funcţiune legitimă a sistemelor judiciare naţionale sau supra-naţionale. Dar cât de bine reflectă acestea interesul public faţă de interesele private ce luptă împotriva lui în scopul de a obţine beneficii comerciale de tip monopolist? Cât de bine apără legea interesele comunitare naţionale în raport cu interesele capitalului internaţional? Cât de bine interpretează politicienii, atât de receptivi faţă de cererile grupurilor de lobby ale industriei culturale de masă, noile realităţi sociale pe care se grăbesc să le reglementeze?

Contrafacerea primordială:proprietatea intelectuală

Proprietatea intelectuală” este un furt. Şocant? Nu mai mult decât ideea „furtului de proprietate intelectuală”. Primul om care, scriind un paragraf, s-a încumetat să spună acesta este al meu şi care a găsit oameni destul de proşti ca să-l creadă a fost adevăratul întemeietor al „proprietăţii intelectuale”. Sună cunoscut. Am parafrazat din Rousseau, din celebrul lui „Discurs asupra inegalităţii dintre oameni”. Dacă nu aş fi menţionat asta aş fi comis un act de plagiat.[1] Aş fi încălcat dreptul autorului de a fi recunoscut ca autor al lucrării lui. Mi-aş fi însuşit pe nedrept un merit intelectual care nu îmi aparţine. Altfel spus, aş fi acţionat împotriva regulilor morale împărtăşite de literaţi. Ruşinea, ameninţarea sancţiunii simbolice autoimpuse în comunitatea din care îmi închipui că fac parte, a fost suficientă ca să mă împiedice. Nu am semnalat parafrazarea pentru că structura lingvistică nu îmi aparţine, ci pentru că vreau să-mi arăt preţuirea pentru oamenii care mă inspiră.

Dar se poate spune că am furat ceva? Nicidecum. Regulile limbajului aparţin tuturor celor care îl folosesc, iar fraza lui Rousseau mi-a fost transmisă chiar de el atunci când am citit-o. Rousseau a scris-o tocmai ca să fie citită de mine şi de mulţi alţii capabili să o înţeleagă. Ea a devenit publică atunci când a fost publicată. Dacă autorul ar fi dorit s-o ţină ascunsă, să fie numai a lui, ar fi ţinut-o bine în cap şi nu ar fi rostit-o nici măcar în somn, darămite să o tipărească.

Dar dacă aş vrea să copiez traducerea de care dispun şi să o vând? Nu aş acţiona din nou imoral, folosindu-mă de munca altora, pentru a obţine venituri care li s-ar cuveni autorului, traducătorului şi celui care a îngrijit ediţia? Ba da. În cazul în care ei nu sunt morţi. Nu s-a descoperit încă mijlocul de a face plăţi către morţi. Nimeni nu are nici o vină aici. Nici omul remarcabil pentru că a murit, nici cel care îi preţuieşte opera pentru că nu are pe cine răsplăti.

Nu cumva le fac un rău urmaşilor care poate au moştenit drepturile de autor? Ei bine nu. E greşeala lor că au acceptat să moştenească ceva ce nu se moşteneşte. Urmaşii lui Rousseau (exemplul e în mod intenţionat exagerat) s-ar putea să fie păstori, poate că nu pricep o boabă de filosofie politică. Cum ar putea să facă comerţ cu ceea ce nu le aparţine.[2] Oricum, nu au nici un merit pentru ceea ce a scris ilustrul înaintaş, chiar dacă moştenesc de la el, vrând-nevrând, o câtime din ADN (poate nici cea mai de soi). Voi spune că, dimpotrivă, nu au un drept mai mare de a se folosi de scrierile lui pentru a obţine vreun beneficiu decât mine. Genele se transmit urmaşilor biologici. Nimeni nu a demonstrat că se transmite şi mintea. De ce s-ar transmite dreptul exclusiv de a utiliza roadele acelei minţi în scop comercial?

Să nu mi-o luaţi în nume de rău. Încerc doar să explic, pe cât se poate de limpede în câteva rânduri, mai simplu decât mi-aş dori, de ce drepturile morale ale autorului sunt distincte de drepturile lui băneşti. Şi mai ales de ce drepturile de autor nu sunt asimilabile dreptului privat de proprietate, un drept de exploatare exclusiv, perpetuu, transmisibil în timpul vieţii şi dincolo de moarte. Un drept ce implică posesia, utilizarea propriu-zisă (usus), utilizarea roadelor (fructus), utilizarea discreţionară (abusus) şi posibilitatea de a înstrăina toate aceste capacităţi. Drepturile autorului sunt drepturi morale pe care individul le poate revendica în numele unui interes social, public: conservarea şi dezvoltarea culturii umane. Nu e loc pentru contracte de vânzare-cumpărare aici.

Motivul principal pentru a refuza analogia e următorul: nimic din ceea ce gândim nu îşi are originea exclusiv în noi. Provine în parte de la societate, familie, din cultura şi experienţele comune ale epocii. Cât anume e contribuţia noastră individuală şi cât de mult datorăm celorlalţi nu ştim nici noi. Garantarea dreptului de proprietate înseamnă garantarea îngrădirii. Dar cunoaşterea şi faptul cultural nu suportă să fie împrejmuite. Cartea lui Rousseau nu e carte până nu e citită. O capodoperă nu e capodoperă dacă e ascunsă într-un buncăr antiatomic şi e văzută doar de cei ce pot plăti o sumă exorbitantă. O operă de artă pe care nu o admiră decât o persoană nu mai este o operă de artă, o teorie ştiinţifică pe care o cunoaşte o singură persoană nu mai e teorie ştiinţifică (nu poate fi testată, chestionată, examinată critic), o schiţă tehnică ce nu e transpusă într-un produs nu are nici un rost, un medicament nu este un medicament dacă formula şi acţiunea lui sunt secrete (nu ai de unde să ştii dacă nu cumva este otravă).

Motivul secundar e acela că analogia dintre dreptul de proprietate asupra unui bun material şi dreptul autorului asupra creaţiei sale intelectuale duce la consecinţe absurde, la fel cum normele juridice care se bizuie pe ea duc la urmări stânjenitoare.

Stă în natura creaţiei intelectuale să fie valorificată prin comunicare publică. Nu poate avea regimul proprietăţii private. Iar a pretinde contrariul e o mare contrafacere. Conceptul de „drept al autorului” ne este prezentat ca „drept de proprietate”. Sub un înveliş conceptual înşelător ne este servită altă idee decât cea originală.

Falsul este uşor de descoperit printr-o examinare logico-juridică sumară. În timp ce dreptul exclusiv al autorului de a fi asociat cu propria creaţie şi de a hotărî asupra conţinutului sau modului de utilizare atât timp cât trăieşte este uşor de acceptat, nu se poate spune acelaşi lucru despre ceea ce ar rezulta din prezenţa unui drept de proprietate asupra creaţiei. Atunci când ai în proprietate un bun material doar tu eşti în posesia lui. Creaţia intelectuală e la fel? Cântecul pe care mi l-ai cântat nu rămâne în mintea mea? Dar tabloul pe care mi l-ai arătat? Dar filmul? Dispun de orice mi-a rămas în minte.[3]

Ideea că o creaţie intelectuală (mă refer la conţinutul imaterial) poate fi vândută, dacă nu a fost păstrată în secret absolut, e ciudată. Se poate vinde altceva, un suport fizic cu calităţi particulare (o pictură, o înregistrare, o fotografie înrămată frumos), aşadar conţinutul informaţional prezentat prin mijloace fizice, dar numai împreună cu acestea din urmă. Prezenţa suportului fizic e aproape o garanţie a imposibilităţii de a îngrădi transferul de conţinut cultural. Se poate vinde un serviciu (interpretarea unei piese de teatru, un spectacol, o lecţie, reproducerea unei înregistrări în condiţii speciale, la cinematograf etc), orice altceva în afară de conţinutul intelectual propriu-zis. Iar când vorbesc de vânzare în cazul serviciilor, folosesc termenul la modul figurat.

Se înţelege sper că nu pretind aici că inovaţia şi munca intelectuală nu ar trebui să fie răsplătite, ci doar că nu trebuie să fie tratate ca şi cum ar presupune existenţa unui drept privat de proprietate. Doar revenind la termenii adecvaţi o să ne dăm seama în ce constă adevărata înşelăciune, afacerea bazată pe contrafacere. Cine fură şi cine e cinstit? E cinstit să vinzi acelaşi lucru simultan mai multor persoane şi să-i numeşti pe cei ce te împiedică să o faci hoţi? Pur şi simplu comparaţia e absurdă. Aşadar nu trebuie să fie invocată decât pentru a arăta în ce fel distruge capitalismul cultural de dată recentă mijloacele de producţie culturală, resursa pe care o exploatează.

Chiar şi o scurtă anchetă istorică aduce dovezi peremptorii. Drepturile de copiere au fost consacrate în epoca tiparului cu litere mobile ca monopoluri temporare acordate editorilor pentru a aplica măsuri de cenzură eficiente. Astfel de privilegii au fost acordate şi autorilor – pentru a încuraja creaţia culturală şi a-i scuti de soarta nedreaptă pe care editorii le-ar fi destinat-o, împiedicându-i să se bucure de o parte din profitul pe care l-ar fi scos ei din afacerea cu cărţi. Drepturile respective încă au acest statut, doar că durata exercitării lor creşte continuu, de parcă progresul ar trebui să fie plătit din ce în ce mai scump de la generaţie la generaţie.[4] Treptat au apărut alte forme de protecţie, adecvate pentru alte tipuri de creaţie intelectuală, dar pornind de la aceeaşi idee generală fundamentată moral pe interesul colectiv al societăţii – inclusiv acela ca autorii să dispună de protecţia legii şi de veniturile obţinute prin exploatarea comercială a operei – şi nu pe interesele individuale de factură economică. În secolul al XIX-lea, secolul liberalismului capitalist[5], lucrurile au luat o turnură diferită. E firesc, ideologia burgheză a emancipării prin comerţ a pătruns treptat în mentalul colectiv şi în normele juridice. Totuşi, abia în secolul al douăzecilea termenul „proprietate intelectuală” a devenit monedă curentă, astfel încât în 1967 îl regăsim în titulatura unei organizaţii internaţionale sub egida ONU, World Intellectual Property Organisation (WIPO). Nici Convenţia de la Berna pentru protejarea operelor literare şi artistice (1886), nici Convenţia de la Paris pentru protejarea proprietăţii industriale (1883) nu explicau noţiunea în cuprinsul lor, nu o foloseau măcar. Însăşi prezenţa celor două documente distincte arată că subiectele lor erau considerate, în mod natural, separat. Pentru administrarea tratatelor a fost înfiinţat însă Biroul Internaţional Unit pentru Protecţia Proprietăţii Intelectuale (1893). Titulatura era un bun expedient administrativ pentru a le pune sub aceeaşi umbrelă, dar expresia „proprietate intelectuală” nu era interpretată literal. Mult mai târziu, Convenţia instituind Organizaţia Mondială a Proprietăţii Intelectuale (1967) ne dă nişte explicaţii. Chiar reglementează, amestecând operele culturale într-o oală mare, vrăjitorească. Iată definiţia: « “proprietate intelectuală”, drepturi referitoare la:

–          opere literare, artistice şi ştiinţifice,

–          interpretări ale artiştilor interpreţi şi execuţii ale artiştilor executanţi, fonograme si emisiuni ale radiodifuziunii,

–          invenţii în toate domeniile activităţii umane,

–          descoperiri ştiinţifice,

–          desene şi modele industriale,

–          mărci de fabrica de comerţ şi de serviciu, precum şi nume comerciale şi denumiri comerciale,

–          protecţia împotriva concurenţei neloiale

şi orice alte drepturi aferente activităţii intelectuale în domeniile: industrial, ştiinţific, literar si artistic» (art. 2, alin. viii).

Pe înţelesul tuturor, un ghid al WIPO referitor la copyright arată că „termenul proprietate intelectuală se referă în sens larg la creaţiile minţii umane”.[6] Simplu, nu-i aşa? Totul devine clar. Ai minte creatoare, te-ai împroprietărit!

Aceasta este o contrafacere majoră. A afirma că un singur concept juridic, sau un set de norme unic, este capabil să stabilească în mod just regimul valorificării creaţiilor intelectuale, indiferent de ce fel ar fi, este o mare eroare. Astfel sunt puse pe acelaşi plan arta, distracţia, ştiinţa, actul de comunicare. Harta turistică, macheta arhitectonică, fotografia, caseta video, fişierul mp3, tabloul, spectacolul de operă, programul de calculator sunt considerate mai curând asemănătoare decât diferite, din orice punct de vedere. Dar cine stă puţin să se gândească la modul în care au apărut, la ceea ce le dă valoare şi la felul în care sunt utilizate îşi dă seama că nu este aşa. Buna lor întrebuinţare, inclusiv protejarea drepturilor autorilor lor, trebuie să urmeze reguli diferite de la caz la caz.

Piraţii, tâlhari ai mărilor şi duşmani ai proprietăţii private

Recunosc, concepţia critică expusă mai sus are dezavantaje serioase. Îţi va fi foarte greu să profiţi de pe urma ignoranţei celorlalţi, împiedicarea răspândirii cunoaşterii va fi o strategie de afaceri neprofitabilă, vei fi silit să ai de-a face cu un public căruia nu poţi să-i bagi pe gât orice. Nu vei putea să-i împiedici pe copiii săraci să înveţe, pentru că li se va permite să copieze cărţi. Nu vei reuşi să-i împiedici pe cercetători să folosească ceea ce au citit în jurnalele ştiinţifice, să facă descoperiri ştiinţifice proprii pe baza descoperirilor celorlalţi. Ascunderea informaţiei şi publicitatea mincinoasă nu vor aduce câştiguri. De exemplu, producătorii de filme vor trebui să ofere videograme care să producă un minimum de satisfacţie, nu să mizeze pe faptul că spectatorii cumpără biletul de intrare în cinematograf fără să ştie ce vor vedea, ce valoare estetică are filmul pentru ei.  Producătorii de software nu vor putea să-i împiedice pe utilizatori să afle cum funcţionează programul pe care îl instalează în calculatorul personal contra cost. Altfel spus, va fi mai dificil să faci bani fără să oferi ceva valoros în schimb, fără competiţie, ignorând interesele „consumatorilor” de cultură. Dacă asta e o pierdere pentru economia mondială, sunt pregătit să o îndur. Mi s-a explicat deja cum finanţez cu o parte din salariu criza financiară mondială.[7]

Până una-alta trebuie să fim îngrijoraţi. Piraţii sunt peste tot. Sunt mai periculoşi decât oricând. Nu, nu mai bântuie doar pe coastele Africii jefuind ambarcaţiuni. Sunt în faţa calculatoarelor, în fiecare casă cu acces la Internet. Cel puţin asta înţelegi din discursul oficial promovat de susţinătorii noului acord comercial.

ACTA combate „pirateria”? Să ne gândim bine ce combate. Nu cumva utilizarea liberă a tehnicii de calcul? Nu cumva ceea ce fac utilizatorii cotidian, ceea ce li se pare legitim să facă deoarece la asta sunt bune calculatoarele, să copieze şi să răspândească informaţie? Desigur, acordul  are un limbaj juridic steril. Nu prezintă foarte plastic ce se înţelege prin „pirateria drepturilor de autor şi a drepturilor conexe” (art. 33, alin. 2) în contextul culturii digitalizate. Există însă documente mai explicite. Iată un catehism al proprietăţii intelectuale pe care l-am găsit pe situl Asociaţiei Industriei Muzicale din România (AIMR), căutând să aflu opiniile susţinătorilor ACTA.[8] Se numeşte „Muzica, software-ul şi Internet-ul. Ghid pentru părinţi şi profesori”. Să citim de la pagina a treia, al cărei titlu seamănă cu o ameninţare voalată: „Rămâi conectat în mod legal”. Mi-am permis să includ câteva scurte comentarii între paranteze.[9] Altfel conţinutul latent al textului nu ar fi suficient de clar.

Este OK copiez sau capturez [nu este OK să capturezi ceva sau pe cineva, dar dacă eşti pirat… – n. n.] muzică de pe un CD/DVD pe calculatorul meu sau pe media player?

În general [dar nu e sigur], poţi face o copie digitală a muzicii cumpărate pe CD pentru utilizare de către tine, adică utilizare personală, fără consecinţe legale [consecinţele legale sunt rele], deşi tehnic implică să ai permisiunea titularilor de drepturi [practic, nu tehnic, ar fi absurd să o soliciţi]. Dacă achiziţionezi muzică online, furnizorul îţi va permite, de obicei [dacă doreşte], să faci o copie de rezervă pentru utilizare personală pe alte dispozitive de redare.

Distribuirea de copii digitale, însă, pe internet  sau către un prieten [sic!], o cunoştinţă sau către un necunoscut este cu totul altceva. Reprezintă o faptă ilegală şi poate avea consecinţe de natură juridică [ceea ce e foarte rău, pentru că toate consecinţele de natură juridică sunt rele, dreptatea înseamnă pedeapsă].

Foloseşti software-ul în mod legal?

La cumpărarea software-ului, se achiziţionează, de fapt, licenţa de a-l utiliza [programul se închiriază], şi nu software-ul ca atare [pentru că instrucţiunile scrise într-un limbaj de programare sunt în proprietatea celui care le-a scris, aşa cum o frază în limba maternă e proprietatea celui care a scris-o prima oară]. Această licenţă te informează despre de câte ori poţi instala programul [dacă îl instalezi prea des încalci drepturile autorului]. Dacă realizezi mai multe copii ale software-ului decât cele pe care le permite licenţa [chiar şi pentru a recupera datele de pe un calculator stricat] sau distribui neautorizat acel soft [chiar şi în scop umanitar] înseamnă că piratezi [practici tâlhăria pe mare].”

Documentul este savuros, în întregime. Nu degeaba e destinat părinţilor şi profesorilor, ei iau lucrurile în serios.[10] Dacă l-ar citi un puşti care stă toată ziua pe Internet, respectivul ar risca să se strice de râs. Incapacitatea grupurilor de interes ale „industriei” de profil de a înţelege cultura populară pe care o exploatează este uimitoare. Ele anticipează atât de puţin impresia şi efectele pe care le produc propriile acţiuni „educative”, încât nu e de mirare că nu mizează pe ele, ci pe coerciţie.

ACTA include, spre final, un articol scurt referitor la „sensibilizarea publicului” (art. 31). Oare ce sensibiliză publicul ilegalist mai mult decât ameninţarea cu „consecinţele legale”? Dar cele de mai sus arată destul de clar cum poţi să rămâi perplex aflând că atunci când cumperi un CD cu muzică sau un program de calculator nu prea contează satisfacţia ta ori regulile morale împărtăşite de întreaga comunitate. Contează mult mai mult, indiferent de circumstanţele variate ale vieţii, monopolul instituit de lege în favoarea unor entităţi impersonale ce pretind (absolut neverosimil în lumina probelor discursive de mai sus) că reprezintă interesele legitime ale unor creatori, oameni şi ei. Subliniez, nu e vorba aici de justa răsplată pentru munca intelectuală sau pentru creaţia culturală, ci de felul în care principiul e pus în practică, ignorând cu totul realitatea. Acesteia i se substituie, în mod sistematic, fantasme juridice recente şi mesaje propagandistice fără substanţă. În plan juridic efectul este diminuarea avuţiei comune de cunoaştere şi cultură, exproprierea ei prin privatizare.

ACTA nu combate pirateria, o creează. Mai întâi în imaginarul colectiv, ca o culpă mai generală decât complexele freudiene ori păcatul originar. Pierderile ipotetice ale companiilor cu multe „proprietăţi intelectuale” sunt uriaşe.[11] Uluiţi de magnitudinea lor, toţi uită că sunt ipotetice. Adică se bazează pe o premisă eronată: aceea că trăim cu câteva decenii în urmă. Ba chiar pe undeva înainte de apariţia casetofonului şi a videocasetofonului. Raţionamentul ce indică aceste pierderi de pe urma utilizării gratuite a bunurilor culturale audio-video digitalizate se traduce cam aşa: „dacă Internet-ul nu ar exista, cam atât am câştiga, desigur mai mult decât acum”. Concluzia firească: Internet-ul trebuie să dispară. Cum altfel se explică SOPA, un proiect care i-a alarmat pe inginerii responsabili de conceperea şi întreţinerea sistemului de nume de domenii (DNS)?  Îi înţeleg pe avocaţii care încurajează astfel de abordări în afaceri. Ei nu au nimic de pierdut, sunt avocaţi. Vor prospera atât timp cât vor avea multe litigii. Dar un om de afaceri, un capitalist cu mintea întreagă, ar spune aşa ceva? I-ar ameninţa pe proprii clienţi sau pe potenţialii clienţi? I-ar insulta, numindu-i „hoţi”, pentru că împărtăşesc link-uri pe Facebook sau pentru că vor ca alţii să asculte împreună cu ei muzica artiştilor pe care îi admiră? Ce fel de gândire comercială e asta? Nu e nici gândire, nu are a face nici cu spiritul comerţului. Ceea ce demonstrează că e mai ieftin să faci profit pe seama politicilor de stat – iar acum politicile de control poliţienesc în materia „proprietăţii intelectuale” sunt transcontinentale – decât să te strădui să-ţi mulţumeşti clienţii.

Aşa că ACTA, la fel ca toate celelalte abordări legislative[12] ce ignoră deliberat interesele legitime ale utilizatorilor protejând planuri de afaceri de prin 1975, creează „piraţi”. Oamenii oneşti nu prea reuşesc să-şi modifice comportamentul în aşa fel încât să respecte constrângerile unor reglementări imorale. Nu se vor abţine să-şi ajute vecinii când au nevoie de un program de calculator, nu se vor încuia în casă atunci când ascultă un cântec. Nu rezistă să nu înregistreze emisiunile televizate care le plac şi să le pună pe Internet, ca să le vadă şi alţii. Nu discut calitatea sau valoarea acelor „opere”. Ba sunt convins că interdicţia de a răspândi filme şi programe de televiziune proaste (din ce în ce mai numeroase) ar fi singurul efect pozitiv al vânătorii de „piraţi”. Dar asta e deja  o altă problemă.

Contrafacerea procedurală: o decizie luată în secret este o decizie perfectă

Pledoariile au început deja. E o neînţelegere la mijloc. ACTA se referă la încălcarea „drepturilor de proprietate intelectuală” la scară comercială, nu are în vedere utilizatorii finali. ACTA nu aduce nimic nou faţă de legislaţia existentă. Ceea ce se doreşte este doar implementarea concertată, susţinută financiar şi administrativ, a normelor deja existente. Tratatul nu a fost negociat în secret, s-a ştiut de existenţa negocierilor încă din 2007. Acordurile comerciale impun negocieri confidenţiale.

Desigur, e doar un fel sofisticat de costuma lupul în blană de oaie. Prevederile ACTA, sunt atât de vagi[13] încât nu se poate deduce cu certitudine că se referă doar la încălcări ale „drepturilor de proprietate intelectuală” la scară comercială, aşa cum o înţeleg oamenii de rând. Cine ştie ce înseamnă pentru experţi „la scară comercială” dacă tratatul stipulează următoarele:  „Fiecare parte prevede proceduri şi sancţiuni penale care să se aplice cel puţin în cazurile de contrafacere intenţionată [s. n.] a mărcilor de comerţ sau de piraterie care aduce atingere dreptului de autor sau drepturilor conexe la scară comercială. În sensul prezentei secţiuni, actele efectuate la scară comercială le includ cel puţin pe cele efectuate sub forma activităţilor comerciale pentru avantaje economice sau comerciale directe sau indirecte” (art. 23, alin. 1).

ACTA aduce ceva nou faţă de legislaţia statelor semnatare şi faţă de nivelul minim de îngrădire impus deja de alte tratate internaţionale. Un „cel puţin” care este considerat de utilizatori „prea mult”. Altfel la ce bun un nou tratat? Implementarea concertată nu înseamnă decât înmulţirea căilor prin care statele semnatare devin dependente de presiunile grupurilor comerciale direct interesate. Pasul următor va fi „armonizarea” politicilor în aşa fel încât să se treacă la o nouă etapă în privatizarea (a se citi „îngrădirea”) spaţiului public digital. Cât despre confidenţialitate, ea s-a transformat rapid în secretomanie, trecând cu mult peste limitele impuse de practicile diplomatice curente în materie.

Acest tip de intervenţie face parte dintr-o strategia de parazitare distructivă a procedurilor politice democratice. Ar trebui, de aceea, să luăm în calcul flagrantele contrafaceri procedurale de care uzează susţinătorii războiului global împotriva libertăţii în scopul de a evita mecanismele deliberative proprii democraţiei liberale.

Nu voi insista asupra observaţiei primare potrivit căreia un tratat privind „proprietatea intelectuală” e camuflat sub titlul banal de acord comercial. Nici nu subestimez efectele stratagemei. Includerea unor situaţii particulare diferite într-un cadru normativ foarte general, unic, este un mijloc de manipulare legislativă deosebit de eficient. A aduce gradul de aplicare practică a sancţiunilor pentru încălcarea drepturilor de autor la nivelul celor privind comercializarea de mărfuri contrafăcute nu e de ici de colo. Nici asigurările că sancţiunile penale vor avea în  vedere şi complicitatea în toate statele semnatare (art. 23, alin. 4). Dacă mă gândesc bine, sunt deja complice cu toţi prietenii de pe Facebook pentru toate postările care le-au adus un beneficiu economic „indirect”. Să zicem că jurnalele cu care „m-am împrietenit ” în ultima vreme m-au determinat să le consider interesante şi să le devin cumpărător.

Exemplul de la început, cel cu puştiul şi desenele animate, nu este cu totul întâmplător. Ştiaţi că anul acesta, mai precis de pe 1 ianuarie 2012, desenul animat „Doamna şi vagabondul” ar fi trebuit să intre în domeniul public? Ar fi trebuit, numai că în 1976 legislaţia americană a fost modificată în aşa fel încât termenul de 56 de ani pentru durata dreptului exclusiv de valorificare să fie ridicat la 70 de ani.[14] O să spuneţi că nu contează, este treaba Statelor Unite ale Americii. De fapt contează. Termenele cresc continuu şi standardele maxime devin standarde minime în urma unor înţelegeri internaţionale ce ignoră procesul naţional de legitimare legislativă, exact ce indică negocierile ACTA. Ceva asemănător s-a întâmplat în Uniunea Europeană în 1993 prin intermediul Directivei 93/98/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind armonizarea duratei de protecţie a dreptului de autor şi a anumitor drepturi conexe. Directiva a înlocuit un termen de 50 de ani după decesul autorului (termen stabilit de Convenţia de la Berna) cu unul de 70 de ani. Culmea, „armonizarea” europeană s-a făcut pornind de la termenul maxim prezent în legislaţia statelor membre şi nu de la cel minim ori de la unul median. Directiva stipulează în articolul al doilea că: „Durata de protecţie a unei opere cinematografice sau audiovizuale încetează după 70 de ani de la decesul ultimului supravieţuitor dintre următoarele persoane, indiferent dacă acestea au fost sau nu desemnate drept coautori: realizatorul principal, autorul scenariului, autorul dialogului şi compozitorul muzicii create special pentru a fi utilizată în opera cinematografică sau audiovizuală”. Curioasă asemănare. Exproprierea domeniului public are proporţii globale şi avansează prin intermediul înţelegerilor internaţionale între executive, nicidecum ca urmare a deliberării democratice.

Totuşi, dincolo de înşelăciunea prima facie, mai există unele implicaţii ascunse. Constituţia principalului promotor al proiectului, Statele Unite ale Americii, nu permite executivului să semneze tratate în domeniul drepturilor de autor fără încuviinţarea legislativului.[15] Administraţia prezidenţială pretinde contrariul, pretextând că e vorba de un acord comercial oarecare.

În fine, să abordăm problema transparenţei frontal. Cât de secret poate să fie un tratat referitor la contrafaceri şi la drepturile de autor? Ce ascunde? Acum nu mai ascunde nimic, a devenit public. Atunci când era secret ascundea destule. Printre altele, celebra inovaţie intelectuală a interzicerii accesului la Internet după trei avertizări de încălcare a legislaţiei referitoare la copyright. Surpriză! Responsabilitatea democratică funcţionează doar dacă cetăţenii află ce se pregătesc să decidă reprezentanţii lor. Măsura a fost abandonată după ce publicul a protestat vehement. Nu s-ar fi întâmplat fără ajutorul WikiLeaks.[16]

Poate că nu a fost abandonată totuşi. Secţiunea a 5-a, cea referitoare la „ aplicarea drepturilor de proprietate intelectuală în mediul digital”, cere asigurări că legislaţia fiecărui stat semnatar include „măsuri de remediere eficiente destinate să prevină orice încălcare şi măsuri de remediere care să constituie un mijloc de descurajare a oricărei încălcări ulterioare ”. Păi cea mai  eficientă remediere ar fi pedeapsa capitală, dar nu putem exclude nici interzicerea accesului la Internet.

Cert e că secretomania, într-un grad specific mai curând unui tratat militar decât unuia comercial, devoalează o ultimă contrafacere. Pretinsul acord a fost gândit mai mult ca o coaliţie într-un război comercial, decât ca un for de colaborare internaţională care să garanteze reglementări rezonabile. El încearcă să le facă pe statele semnatare să acţioneze împotriva altor state, în curs de dezvoltare, care au de câştigat de pe urma inovaţiei tehnologice occidentale şi nu reuşesc/doresc să protejeze suficient de bine interesele companiilor vestice. Nu cred că premisa dialogului neproductiv cu astfel de state este eronată. China nu e uşor de convins să acţioneze aşa cum ar dori puterile Apusului. Dar ideea de a implica întreaga Uniune Europeană într-o coaliţie bizară împotriva unor puteri mondiale precum Rusia, China ori India nu sună bine. Nu mai vorbesc de felul în care este subminată piaţa medicamentelor generice (atât de lăudate de CNAS la noi) sau de intenţia de a împiedica tranzitul unor asemenea produse prin ţările semnatare.

Din nefericire, ACTA nu e nici singurul, nici ultimul atac orchestrat de magnaţii capitalismului cultural împotriva libertăţii Internet-ului. Din fericire sunt din ce în ce mai puţini cei ce nu o observă. Internet-ul nu este un maldăr de cabluri. E un tip de societate. Aşa că indestructibilitatea lui fizică are şanse să devină o caracteristică a uriaşei reţele de acţiuni şi interacţiuni sociale. Dacă mâine, prin absurd, Internet-ul ar fi interzis, ar fi reinventat poimâine. Oamenii s-ar întâlni poate mai des ca să facă schimb de fişiere. Cartierele s-ar împânzi de cabluri ilegale. Nu mă tem că Internet-ul va dispărea. Dar să nu ne facem iluzii, încă poate fi corupt, denaturat, falsificat, contrafăcut.


[1] Am folosit ediţia românească din 1958 (J.-J. Rousseau, Discurs asupra inegalităţii dintre oameni,  traducere de S. Antoniu, Editura Ştiinţifică, 1958, p. 118). Afirmaţia La propriété, c’est le vol! este atribuită de obicei lui Proudhon, dar ideea apare spre sfârşitul secolului al XVIII-lea la mai mulţi autori radicali, printre care Brissot de Warville şi Gracchus Babeuf. Mai mult decât un simplu joc de cuvinte, paradoxul acesta vrea să arate că cel puţin o parte din ceea ce considerăm a fi proprietatea actualmente are la bază exproprierea bunurilor comune.

[2] Mai simplu. Dacă las moştenire un scaun cuiva, acela intră în posesie fără dificultate, este capabil să îl folosească. Dar dacă îi las o idee filosofică pe un bilet, iar el abia ştie să citească, filosofia preocupându-l foarte puţin sau deloc, intră el în posesia acelei idei? O foloseşte în vreun fel dacă nu o pricepe deloc? O are? A devenit a lui? Nu, are doar un petec de hârtie scris. Va putea să-l utilizeze ca atare şi să obţină valoarea de schimb a obiectului – se prea poate, una mare dacă întâlneşte pe cineva pasionat de filosofie. Dar nimic mai mult. Ideea nu îi aparţine. Nu are nici un drept moral de a-i împiedica pe cei ce o pot folosi să uzeze de această capacitate.

[3] Desigur, unii dispun mai mult, alţii mai puţin, în funcţie de caracteristicile suportului material propriu, sistemul nervos central cum îl numesc biologii.

[4] Puţini au remarcat faptul că în 2011 Uniunea Europeană a emis o directivă care extinde drepturile de exploatare comercială a fonogramelor de la o perioadă de 50 de ani la 70 de la publicare (Directiva 2011/77/UE a Parlamentului European  şi a consiliului din 27 septembrie 2011 de modificare a directivei 2006/116/ce privind durata de protecţie a dreptului de autor  şi a anumitor drepturi conexe, publicată în Jurnalul oficial al uniunii europene seria  l 265 din data de 11 octombrie 2011). Sunt sigur că speranţa de viaţă e în creştere, iar muzica se face de la vârste precoce. Dar care ar fi motivul ca muzica însoţită de text să fie „protejată” în felul următor: „Termenul de protecţie a unei compoziţii muzicale cu text încetează după 70 de ani de la decesul ultimului supravieţuitor dintre următoarele persoane, indiferent dacă acestea au fost sau nu desemnate drept coautori: textierul şi compozitorul, cu condiţia ca ambele contribuţii să fi fost create în mod specific pentru respectiva compoziţie muzicală cu text”. Poate că am o viziune naivă despre dreptate, dar mi se pare că autorii sunt încurajaţi să intre în relaţii oneroase cu posesorii de capital şi să îşi înstrăineze arta, astfel încât speculanţii să poată apoi cere statelor monopoluri cu durată din ce în ce mai lungă. Asta aduce profit, este evident. În perpetuitate aduce profit perpetuu. Nu există o afacere mai profitabilă. Dar specula nu e o afacere.

[5] Liberalismul capitalist este acel tip de liberalism care pune libertatea capitalului înaintea oricărei alte libertăţi.

[6] „The term intellectual property refers broadly to the creations of the human mind” (WIPO, Understanding Intellectual Property Rights, http://www.wipo.int/freepublications/en/intproperty/909/wipo_pub_909.html#ip).

[7] Nu e de trecut cu vederea totuşi faptul că primul paragraf din preambulul ACTA statuează o variantă a principiului clasic al preeminenţei economicului faţă de drept, arătând că semnatarii iau act de „faptul că aplicarea eficace a drepturilor de proprietate intelectuală este esenţială pentru a susţine creşterea economică în toate sectoarele industriale, cât şi la nivel mondial”.

[8] Situl web al asociaţiei are adresa http://www.aimr.ro/.

[9] Precizez că citatul prezentat aici cu adnotări este reprodus în scop ştiinţific şi educaţional.

[10] Şi e bine să o facă, anume să utilizeze doar software sub licenţă publică (gratuit, însoţit de codul sursă, fără ameninţări) şi să nu asculte decât înregistrările artiştilor care nu îşi dau în judecată admiratorii.

[11] În Statele Unite, o femeie a fost obligată la plata unor despăgubiri de 1,9 milioane de dolari pentru distribuirea ilegală prin file sharing a 24 de cântece (cf. Nate Anderson, „Thomas verdict: willful infringement, $1.92 million penalty”, Ars Tehnica, 18 iunie 2009, http://arstechnica.com/tech-policy/news/2009/06/jammie-thomas-retrial-verdict.ars). Oare chiar atât de mare a fost paguba produsă?

[12] Spre exemplu, sistemele de protecţie tehnică împotriva copierii (Digital Rights Management) îi nedreptăţesc pe utilizatorii care plătesc pentru bunurile digitale, dar nu sunt lăsaţi să dispună liber de dispozitivele electronice pe care le au în proprietate. E o adevărată peripeţie să asculţi un fişier cu muzică „protejat” prin DRM pe dispozitive de redare diferite în propria locuinţă. Dar vei deveni infractor doar dacă legea îţi interzice să apelezi la mijloace de evitare a acestui defect de funcţionare (tehnicile DRM pot fi considerate defecte realizate intenţionat, pe care le achiziţionezi împreună cu bunurile cumpărate). În felul acesta, chiar dacă plăteşti conştiincios, eşti obligat să alegi între încălcarea legii (devenind „pirat”, adică tâlhar) şi respectarea propriului drept de proprietate (dreptul de a dispune liber de bunurile materiale dobândite în mod legitim).

[13]Ştiinţa juridică este astăzi, înainte de orice altceva, o artă a generalizării. Mă întreb cum şi-ar mai putea proba un jurist capacitatea de a concepe un contract de bună calitate dacă i s-ar interzice să folosească propoziţii universale. Asamblate în fraze lungi, cu un conţinut atât de cuprinzător încât epuizează universul de discurs, afirmaţiile imperative de acest fel îţi arată puterea legii (sau a unei înţelegeri contractuale) de a include tot ceea ce doreşte cel ce o impune.

[14] Pentru amănunte despre ce altceva a mai pierdut domeniul public la 1 ianuarie, consultaţi pagina web a Center for the Study of the Public Domain de pe lângă Duke Law School ( http://www.law.duke.edu/cspd/publicdomainday/2012/pre-1976#fn1text).

[15] Sean M. Flynn, “ACTA’s Constitutional Problems: The Treaty is Not a Treaty”, American University International Law Review, Vol. 26, No. 3, 2011, p. 903, articol disponibil online la adresa  http://www.auilr.org/pdf/26/26.3.10.pdf .

[16] Despre aspectele dezvăluite prin contribuţia WikiLeaks puteţi citi un rezumat pe pagina web a asociaţiei La Quadrature du Net ( http://www.laquadrature.net/en/wikileaks-cables-shine-light-on-acta-history).

Advertisements

Comments Off on ACTA obscura. Tratate, afaceri şi contrafaceri globale