Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

De ce fel de feminism are nevoie România de aici înainte?

Posted in Opinii generale by Ovidiu on 16 March 2011

Pornind de la tema Ce fel de feminism îmi doresc de 8 martie? din CriticAtac.

De ce fel de feminism are nevoie România de aici înainte? Această întrebare ar trebui să înlocuiască definitiv interogaţiile dezolante de tipul “ce rost are feminismul în România?”. Şi asta nu ca să adoptăm un discurs motivaţional capabil să facă visele să se transforme mai uşor în realitate, ci din cu totul alte raţiuni. Mai întâi, feminismul îşi găseşte justificările cele mai convingătoare în situaţia socială a marii majorităţi a femeilor din România. Sub povara unor duble inegalităţi, cele ce îşi au originea în sărăcie şi cele ce provin din climatul social anomic al unei “ţări sălbăticite”, în care comportamentul abuziv, violenţa şi minciuna erodează premisele unei minime solidarităţi, femeile devin victime mai curând decât bărbaţii. Într-un climat social ce atestă raptul, înşelătoria ieftină şi simularea sfruntată ca elemente indispensabile ale vieţii cotidiene, egalitatea de gen va avea din ce în ce mai puţine şanse de supravieţuire fără ca cineva să lupte pentru ea. În al doilea rând, cercurile feministe româneşti, despre care nu se poate spune că sunt inactive sau lipsite de prezenţă publică, au de răspuns unei probe capitale. Ea nu are legătură cu justificarea existenţei activismului feminist, ci cu stabilirea scopurilor lui imediate, deoarece precaritatea situaţiei femeilor depinde la noi de condiţionări sociale atât de profunde, încât chiar şi conservarea influenţei pe care o deţine în prezent militantismul feminist poate fi pusă la un moment dat sub semnul întrebării.

Este la noi feminismul doar o “plantă exotică”? Nu, el are o bază socială solidă, răspunde unor nevoi sociale apăsătoare. Nu este o „plantă exotică” şi nu va fi nici de aici înainte dacă nu vom stărui să-l transformăm în aşa ceva, sub influenţa complexului cultural care ne face să preţuim mai mult importurile de tot felul decât ceea ce noi înşine suntem capabili să creăm. Feminismul academic va fi primit întotdeauna aici cu consideraţia cuvenită oricărui împrumut intelectual occidental. Lumea academică românească, lipsită ea însăşi de autonomie normativă, va rămâne obsedată încă pentru mult timp de criterii de validare exterioare ei. Cultura şi literatura academică occidentală oferă feminismului oportunităţi de expresie a căror autoritate nimeni, în România, nu poate îndrăzni să o chestioneze. Numai că acest fapt nu este un succes în sine. El va duce doar la acceptări formale, politicoase dar încărcate de suspiciuni, faţă de revendicări ori teorii care multora li se par străine, nu doar pentru că îşi au originea în Occident, dar şi pentru că reflectă o experienţă nefamiliară, greu de înţeles într-un context social ce nu a părăsit încă tiparele premoderne. Or nu de politeţe interesată, nu de direcţii de studiu profitabile, nu de respect distant are nevoie discursul feminist autohton, ci de angajament, de pasiunile elementare pe care le inspiră orice ideal etic trăit cu sinceritate.

Totuşi, cine urmăreşte activitatea cluburilor feministe, a cercurilor de dezbatere şi lectură, cuprinsul siturilor şi blogurilor cu tematică feministă, va constata că feminismul a depăşit, la nivelul elitei urbane, graniţele academismului, ale discursului intelectualist incapabil să treacă din retortele universitare în capilarele comunităţii. Fie că suntem pregătiţi să o acceptăm ori nu, după douăzeci de ani de la revoluţia politică din 1989, schimbarea generaţiilor a condus la formarea unui etos libertar ce ar fi fost imposibil cu doar zece ani înainte. Printre tinerii ce nu poartă marca dureroasă a socializării sub dictatură, ideile feministe şi protestul faţă de injustiţia socială sunt temeiul unui mod de viaţă. Progresul este evident, însă nu şi decisiv. Radicalismul a fost dintotdeauna o modă foarte apreciată printre tineri. El devine însă o conduită autentică, abia atunci când nu este lăsat să rămână o simplă modă. Militantismul feminist al tinerilor din mediile urbane, perfect sincronizat cu valorile occidentale, va trece la stadiul de mişcare socială autentică abia atunci când va depăşi marginile grupurilor sociale în care s-a format, abia când vor urmări să combată anomaliile înapoierii perpetue la care pare că suntem condamnaţi.

Dar de ce tip de feminism are nevoie societatea românească acum? Cu siguranţă, nu de unul care să prezinte argumentaţii sofisticate de tip postmodernist. Pragmatica şi discursul modernizării politice sunt, la noi, mize mult mai importante. România, printr-o mulţime de simulări politico-ideologice ce au parcă menirea de a ascunde absenţa coeziunii civice, se plasează încă în mod voit într-o zonă periferică a cetăţeniei europene. Urmările patrimonialismului sultanic ce caracteriza perioada dictaturii ceauşiste nu au dispărut. Dimpotrivă, atitudinea patrimonialistă s-a amplificat, luând chipul corupţiei incurabile, un tip de corupţie ce se sprijină pe practici şi raporturi sociale de tip arhaic (relaţii de rudenie, relaţii de clientelă) mai mult decât pe orice instituţie formală modernă. În plus, aceste defecte au dobândit curând şi justificări ideologice tradiţionaliste, pioase, conservatoare, care desfid metehnele iluminismului şi apără principii curioase de tip feudal. Din nefericire, astfel de producţii ideologice pot fi găsite nu numai în spectacolele lui Dan Puric. Iar mentalitatea patrimonialistă nu poate da naştere decât atitudinilor patriarhale şi dependenţei.

Avem nevoie aşadar de un feminism antipatrimonialist, egalitar, pareocupat nu de ascensiunea socială a femeilor, ci de construirea unei societăţi în care ascensiunea socială a femeilor să fie o bază pentru emanciparea feminină. Avem nevoie de un feminism care să sprijine fondarea comunităţii civice moderne, singura cale de a face inteligibilă şi acceptabilă ideea egalităţii de gen. Altfel, ascensiunea socială a femeilor va fi doar o reflectare strâmbă a inegalităţii de şanse.

Dar asta nu înseamnă că feminismele de orice fel, aşa cum au ajuns să se manifeste în spaţiul public românesc, sunt inutile. Dacă discursul feminist nu are rost să parcurgă fără abatere temele pe care le poţi citi din manualele occidentale, nu înseamnă că activismul pentru drepturile femeilor nu este de folos. Dimpotrivă, este şi mai util atunci când apără interesele întregii comunităţi.  El trebuie să fie însoţit însă neapărat de un efort susţinut de a crea însăşi contextul în care ideea de “drepturi ale femeilor” capătă înţeles. Nu există drepturi ale femeilor acolo unde nu există drepturi fundamentale intangibile. Nu există respect pentru femei acolo unde nu există respect pentru cetăţenie.

Acest fel de implicare feministă nu e un lucru atât de simplu pe cât pare la prima vedere. Nu este necesar doar să combatem prezenţa corupţiei politice feminine, nepotismul feminizat, formele de autodenigrare şi degradarea condiţiei feminine de către femei, aşa cum sunt practicate în unele organizaţii de partid ori în instituţiile publice, nu e suficient să combatem domnia baronilor locali şi mândria soţiilor acestora. Societatea para-modernă (care ocoleşte modernitatea) în care trăim amestecă ceea ce e nou şi ce e vechi într-un amalgam unic. Toate abordările de tip feminist sunt chemate să analizeze chimia acestui amestec nefiresc. Dar rezultatul final trebuie să fie neapărat amenajarea unui spaţiu civic în care revendicările feministe să nu pară golite de conţinut, ridicole, purtătoare ale unui protest uşor de ignorat.

Advertisements

Comments Off on De ce fel de feminism are nevoie România de aici înainte?