Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Exerciţii de filozofie salarială

Posted in Cu adevărat important by Ovidiu on 19 September 2010

Ei bine, a munci pentru un salariu nu e mare filozofie. A avea salariaţi cu atât mai puţin. Dar, în ultima vreme, de fiecare dată când stau de vorbă cu cineva despre economia României, am surpriza să mă găsesc în faţa unor întrebări de natură filosofică cu răspunsuri foarte complicate. Totul se simplifică, în ultimă instanţă, la întrebarea „cui ar trebui să i se reducă salariul şi cui nu”? Ah, da, veţi spune, aceasta e o falsă întrebare (în sensul că e o întrebare cu premise eronate, care duce la răspunsuri eronate). De ce relaţiile dintre salariaţi să fie concepute ca un joc cu sumă zero, în care câştigul unuia înseamnă pierderea celuilalt? Întrebarea adecvată ar fi “de ce trebuie să fie scăzute salariile în genere?”

Sunt de acord. Atunci când cineva se plânge că salariul i-a fost “tăiat”, răspunsul cel mai puţin folositor e acela că altora “li s-a tăiat” şi mai mult, sau că  alţii sunt în situaţii şi mai nedrepte. Niciodată nu am considerat că un argument de tipul “trebuie să fii bucuros oricum, alţii suferă mai mult decât tine” ar fi întemeiat. La orice s-ar referi, la salariu, bogăţie sau sănătate, nu are nici o consistenţă internă. Dacă judeci situaţia particulară a unui individ, atunci contează mai mult să-i pui la dispoziţie o explicaţie, o “raţiune suficientă” pentru suferinţa în care se află. A-l compara cu altcineva e un fel de insultă, un fel de negare a individualităţii. Sentimentul nedreptăţii nu va fi curmat dacă i se flutură cuiva prin faţă imaginea tristă a altor nedreptăţi.

Dar gândul la care mă voi opri nu este acesta, ci un altul. Întrebarea „cui ar trebui să i se reducă salariul şi cui nu?” se simplifică În ultimă instanţă şi mai mult, ajungând la a o alta, mai presantă: „care este originea inegalităţii dintre salariaţi?” Nu doar „care este originea inegalităţii dintre salariaţii din aceeaşi categorie sau de acelaşi fel?”, pentru că dificultatea apare abia când încerci să-i împarţi pe toţi în categorii omogene. După ce criteriu o vei face, după ce principii? Ce e mai de preţ, activitatea medicului sau cea a judecătorului, profesiunea poliţistului sau a pompierului, munca profesorului sau cea a brutarului, din pâinea căruia toţi ceilalţi se înfruptă? Aşa ajungem la întrebările despre sursa valorii remunerate prin salariu.

Un răspuns la îndemână este dat de teoria valorii-muncă. Fiecare are dreptul la un cuantum de valori, măsurat în bani, echivalent cu cuantumul muncii sale. Anume cu timpul de muncă. Dacă munca este singurul izvor adevărat al valorii, se cuvine să fie răsplătită astfel. Numai că plata timpului de muncă nu va fi niciodată echivalentă pentru toţi oamenii, indiferent de activitatea pe care o desfăşoară. Oricine poate vedea că valoarea nu depinde numaidecât de muncă şi, de multe ori, efortul cel mai chinuitor este compensat prin salariul cel mai mic, pe când unii obţin valori imense doar datorită norocului sau datorită unor acţiuni care nu se pot numi defel “muncă”. A, atunci poate că n-o fi doar munca, ci munca inteligentă, munca cu rost, munca “cu cap”. Cei care muncesc mult, dar câştigă puţin, plătesc preţul lipsei lor de chibzuială. Acum simt că ne apropiem mai mult de un răspuns mulţumitor, dar parcă ceva nu se potriveşte. După raţionamentul acesta, Gigi Becali ar ieşi mai inteligent decât mulţi învăţaţi de pe cuprinsul întregii planete.

Poate că răspunsul e în altă parte. Poate că valoarea, deşi capătă multe înfăţişări, este esenţialmente un fapt social subiectiv, unul care depinde mai mult de ceea ce dorim, decât de ceea ce facem sau gândim. Poate că ea rezultă dintr-o permanentă conversaţie axiologică, în cursul căreia aflăm ce anume doresc alţii, ne întrebăm ce dorim noi, aflăm ce putem avea şi ce nu, cât de puternică este voinţa noastră sau a celorlalţi, ce anume vrem etc. Dacă eşti un om liber, preţul muncii este, în fapt, preţul libertăţii la care renunţi. Dacă eşti rob, preţul muncii este preţul fiinţei tale, adică exact atât cât îţi este necesar ca să vieţuieşti şi să-ţi îndeplineşti funcţiunea de rob. Munca lucrătorului salariat, la fel ca şi cea a antreprenorului, constă în a afla ce îşi doresc ceilalţi şi a acţiona pentru a le satisface dorinţele. Aşa ar trebui să se definească schimbul economic, piaţa liberă. Aşa se explică de ce dispun de valori nemăsurate persoane care aparent nu apelează la nici o sursă legitimă a valorii.

Şi munca, şi inteligenţa, şi riscul antreprenorial presupun câte o virtute oarecare. Dar viciile cum reuşesc să producă valoare? Cu ajutorul unei “mâini invizibile”? Da, dar această “mână invizibilă” nu ne face să urmărim pur şi simplu satisfacerea dorinţelor noastre, ci, ca un mijloc pentru aceasta, satisfacerea dorinţelor celorlalţi. Iar atunci când ceilalţi nu au dorinţe suficient de profitabile, poate că vom interveni pentru a le schimba.

Cea mai importantă consecinţă ce rezultă din modul acesta de a formula problema valorii este aceea că valoarea nu depinde decât de credinţele noastre, de voinţa noastră, de ceea ce ne dorim, de ceea ce spunem, de ceea ce aflăm de la alţii, de ceea ce suntem. Economia poate prospera prin viciu, dar şi prin virtute. Minciuna este aducătoare de profit, dar şi adevărul. Cel ce vrea să-l determine pe un altul să-şi vândă munca pe un preţ cât mai mic (după logica egoistă a capitalismului) va încerca în primul rând să-i diminueze dorinţa de libertate, dorinţa de a gândi şi a simţi prin sine, pentru sine, într-un cuvânt individualitatea. Orice tip de negociere între capital şi salariaţ – cei ce depind de el fără a-l poseda – poate fi pusă în aceşti termeni. Negocierea nu se va sfârşi decât după ce se va ajunge la un echilibru al dorinţelor, şi mai ales după ce salariatul va accepta cu o oarecare uşurinţă înstrăinarea fiinţei sale prin muncă. Acelaşi lucru se poate spune despre relaţiile dintre antreprenori. Ele se vor baza întotdeauna pe o transformare a dorinţelor şi pe un abandon al libertăţii. Doar proporţiile procesului se schimbă. Un singur lucru râmâne constant: renunţarea la libertate pentru beneficii iluzorii.

Mai există o concluzie, optimistă. Poate excesiv de optimistă. Aceea că altruismul este şi el o sursă majoră de valoare. Putem obţine ceea ce dorim exploatându-ne reciproc dorinţele, după îndemnurile axiomatice ale conduitei capitaliste. De ce nu am căuta ceea ce ne dorim cu intenţia de a colabora şi de a nu intra în conflict? De ce nu i-am îndemna pe ceilalţi să vadă adevărul şi nu să se călăuzească după umbre? De ce să stăruim în înşelăciunea care ne face să credem că mulţumirea noastră depinde de mizeria celorlalţi? “Bucură-te cu ce ai, alţii o duc şi mai rău”. Aşa se consolează uneori cei săraci. “Nu te mulţumi cu ce ai, alţii au mai mult de cât tine.” Aşa gândeşte probabil un capitalist de succes. În ambele cazuri diferenţele de valoare sunt luate drept valoarea în sine. De ce ar simţi un om foarte bogat că-i lipseşte ceva atunci când observă că un altul posedă mai mult? În realitate nu-i lipseşte nimic din ce i-ar trebui dacă nu ar vrea, ca dintr-un capriciu, mai mult. Cu ce-l ajută pe cel flămând faptul că altcineva e în pragul morţii din pricina foamei? Cu absolut nimic. Dar diferenţa dintre starea lui şi cea a celuilalt îi pare un câştig. Nimic mai absurd, nimic mai lipsit de sens.

În ciuda prejudecăţilor capitaliste, economia poate funcţiona şi prin cooperare, cu condiţia ca ea să fie generalizată şi general acceptată. Virtuţile private pot fi beneficii publice, aşa cum virtuţile publice sunt beneficii private.

Advertisements