Blogul lui Ovidiu Gherasim-Proca

Doctrina “reformei permanente”

Posted in Opinii generale by Ovidiu on 5 June 2010
"Satira arată cu mult umor că pasiunea pentru reformă e perenă."

Dezbaterea politică dintre liberali şi conservatori, într-o “canţonetă comică” a lui Vasile Alecsandri

Există în lexicul politic autohton vreun cuvânt pe care membrii guvernelor, de orice culoare politică ar fi ele, îl utilizează în exces? L-aţi auzit cu siguranţă de prea multe ori: “reformă”. El este capabil să înmagazineze idealul politic cel mai fluid şi mai greu de materializat cu putinţă. Reforma este prin excelenţă soluţia tuturor problemelor, leacul tuturor relelor. Este menţionată atât de des – nu numai de către politicieni, ci şi de cei mai prestigioşi jurnalişti – încât nu te poţi opri să te întrebi ce miracol misterios ascunde. Ei bine, cuvântul “reformă” ascunde totul. Ascunde politicile publice absolut necesare, mijloacele prin care pot fi puse în practică, viziunea politică a elitei, speranţele sau previziunile comentatorilor politici, şi mai ales lipsa unui consens elementar cu privire la binele public. Cuvântul „reformă” concentrează astăzi întreaga deznădejde ce vine din neputinţa de a mai visa la o societate bine alcătuită, fondată pe principiile cetăţeniei democratice şi pe instituţiile moderne.

Lui Troţki i se atribuie ideea “revoluţiei permanente”. Politica românească pare să fie dominată de o la fel de paradoxală doctrină a “reformei permanente”. Ceea ce a pornit ca un simplu automatism verbal ce urmărea să-l scutească pe privitorul spectacolului politic de interogaţii inutile, a devenit un slogan pragmatic. Ce nu s-a făcut în ultimii douzeci de ani? Reformă. Ce trebuie să facem numaidecât? Reforme! Adică ceva ce nu e nevoie ca cetăţenii să înţeleagă, pentru că deja au impresia că au priceput. Dovadă stă faptul că toate sindicatele din sectorul public care negociază cu Guvernul doresc… reforme. Mobilizaţi de acest tip de discurs, mulţi ajung să creadă că e suficient să faci o schimbare oarecare pentru a-ţi îndeplini obiectivele politice. Iar schimbările se succed cu o asemenea repeziciune, şi atât de lipsite de noimă, încât nici cei ce le iniţiază nu le pot ţine şirul, darămite cei ce trebuie să le urmeze în mod direct.

Personal, consider că prima probă a abandonării politicianismului va fi încetarea oricărei reforme. Nici o modificare instituţională nu are sens în absenţa unui minim test de anduranţă. Cum ne vom da seama dacă un curs de acţiuni este bine conceput dacă nu vom aştepta să aflăm consecinţele? Trăsătura definitorie a oricărei instituţii este stabilitatea. A vorbi despre instituţii instabile este un non-sens. O regulă este recunoscută ca atare doar dacă prescrie o conduită anume pentru o perioadă de timp apreciabilă. O regulă care îşi schimbă în permanenţă forma, care este re-formulată şi re-formată la intervale scurte de timp, nu mai îndeplineşte funcţiile unei reguli. Dimpotrivă, devine o non-regulă, o ne-regulă, o negare a ideii de regulă.

Am avut surpriza să găsesc într-o lucrare a lui Vasile Alecsandri câteva versuri satirice care exprimă, cu un ton foarte viu, celebra dilemă autohtonă a “formelor fără fond”. Ea poate fi redusă, de fapt, la dialogul între spiritul mimetic liberal şi spiritul moderaţiei conservatoare. Dar, vrând-nevrând, extrapolând la scară istorică ceea ce am aflat despre utilizarea politicianistă a schimbării, înclin să susţin că versurile acestea sunt cea mai bună învăţătură de minte pentru cei ce mai votează încă  deoarece “doresc schimbarea”. Schimbarea – ca şi absenţa ei totală – nu ar trebui să fie niciodată un scop în sine, ci doar un mijloc pentru atingerea unui scop. Iar în momentul în care acest scop rămâne neprecizat, reducându-se la un stereotip perfect, ea nu poate fi decât dăunătoare.

Advertisements